Tehnica scandalului la români e aceeaşi, fie că e vorba de Simona Sensual sau de Traian Băsescu. Se ia o piatră, se aruncă în lac şi în timp ce înţelepţii devin scafandri, aruncătorul se retrage, până la reînceperea ciclului. Aşa procedează şi preşedintele pentru a fi permanent în atenţie: pune la pachet o măsură bună – eliminarea prezumţiei că averea este licită – cu una extrasă din joben, regionalizarea, şi cu o insultă gratuită la adresa Regelui.

În sport, acest ultim fapt s-ar numi „atac asupra unui jucător fără minge” şi s-ar solda cu arătarea unui cartonaş. Dar cine să-l arate? Un post TV care se revendică drept campion al rezistenţei, dar care a capitulat continuu în faţa ordinelor venite de la patron, reconfirmat săptămâna aceasta drept „colaborator al Securităţii”? Nu e cazul. Societatea civilă, vectorii de opinie? Majoritatea deja s-au încolonat, de aceea e de salutat reacţia critică a multor oameni asimilaţi ca fiind susţinători necondiţionaţi ai lui Traian Băsescu.

În rest, unii înţelepţi prezintă fapta ca pe o necesară tulburare a lacului, întrucât în limpezimea reinstaurată se va vedea mai clar adevărul istoric. Câţiva chiar îl laudă pe aruncător că n-a folosit un bolovan, căci avea forţa necesară. Alţii apreciază că zvârlitura n-ar fi fost tocmai graţioasă, pentru că bolta ar fi trebuit, conform regulilor de stilistică şi de balistică, să fie mai puţin arcuită, creînd astfel „broscuţe”.

Adevărul e că am avut ceva şanse şi le-am ratat. Regele a fost alungat, minerii chemaţi ca garanţi ai ordinii. Din păcate, domnul Coposu neputând trăi o sută de ani, a abdicat, cum ar spune preşedintele, din viaţă. Am declarat monarhia anacronică şi am dat-o pe iluzia unei republici democratice, care aici se manifestă doar prin alegerea periodică a celui mai mic dintre rele. Am obţinut o ţară cu vedete media şi deficit de atenţie, care pedalează în gol şi trăieşte tabloid de pe-o zi pe alta, cu un preşedinte viclean, călit în lupte de culise, suspinând în sinea sa că istoria nu i-a oferit şansa unei înfruntări eroice şi vizibile cu inamicul. Ne-am ales, totodată, cu o opoziţie imberbă, pierdută în autoidolatrie, şi cu o societate civilă cu răspundere limitată, plină de acţionari.

Între Majestatea discretă şi micimea plenar exprimată există o mare diferenţă, născută din 45 de ani de comunism, accentuată în cei 21 de scandal. Somnul raţiunii a devenit semnul unei naţiuni care şi-a pierdut capul şi nu l-a mai recâştigat niciodată, care deschide un ochi lipicios doar când divorţează Pepe sau când vedeta politică numărul 1 slobozeşte un porumbel dresat să se scape deasupra monumentelor.

Interzicerea clipului cu Vitali, bodyguardul şi vopsitorul de ziduri e o dovadă de ipocrizie.

Să ne amintim cum muncitorul Dorel a plătit în 2004 pentru că a dat, potrivit CNA, cu târnăcopul în „principiile de disciplină în muncă, promovând consumul de alcool în timpul programului”. Apoi, întrucât a tras semnalul de alarmă în tren, a fost din nou coborât de pe ecrane. Când a spart cu mingea o ulcică, s-a spus că ar avea „devieri comportamentale şi jigneşte patrimoniul naţional”.

Acum e rândul lui Vitali să fie excomunicat (citeşte AICI şi AICI). Ar fi trebuit, poate, ca agenţia de publicitate să folosească eternul zugrav sfătos, aşa cum pentru bere îi avem doar pe cei trei-patru băieţi burtoşi care evadează de sub papuc, iar pentru detergenţi pe gospodina care e atât de mulţumită de praful alb pe care îl laudă, de parcă l-ar priza. Nimic nu e mai trist în ţara aceasta golită de umor decât gardianul ideologic, căci mai jignitoare decât vocabula prezumată a fi sub vopsea este încurajarea perpetuă a mediocrităţii şi a vulgarului, mereu omise de la judecată. De pildă, CNA nu a avut o poziţie faţă de scălâmbăielile groteşti ale domnului Bendeac, talentat spălător de creiere, ale cărui sforţări de a produce umor sunt la fel de interesante ca mişcările unui gândac răsturnat pe spate. N-a spus nimic despre frauda unor posturi de sport, care difuzează ore în şir de discuţii telefonice halucinante cu oameni fără legătură cu sportul. Şi exemplele sunt multe.

Când doi cetăţeni al căror nume rămâne secret înfierează o reclamă, asta poartă numele de „delaţiune”. Pentru aviz s-a apelat la o enigmatică instituţie pitită sub acronimul RAC, al cărei site arată cam ca site-ul oficial al Inchiziţiei: „Sfântul Oficiu are 713 membri, specialişti în dreapta credinţă, excomunicare, smulsul unghiilor şi arderea pe rug. 1. Torquemada Vasile, 2. Marioara de Loyola …”. De la o instituţie preocupată de binele meu – fără ca eu să-i cer acest lucru – aştept însă transparenţă totală, să aflu care au fost argumentele celor care au cerut interzicerea, dacă au fost şi persoane care au hulit la auzirea verdictului, nu sentinţe justificate prin formulări ambigue.

Iată însă că pârdalnica vopsea lavabilă şterge litere şi pe www.rac.ro, unde scrie negru pe alb: „Activitatea Consiliului Român pentru Publicitate se bazează pe Codul de Practică în Publicitate, elaborat de membri săi”. Acum, dacă mă întrebaţi pe mine, n-ar fi fost rău ca un astfel de for care se ocupă cu puritatea exprimărilor în spaţiul public să aibă în componenţă şi persoane cu unele competenţe în folosirea limbii române.