Fănuş Neagu (1932 – 2011)

– Dar eu, domnule Pan Domniţa, eu vreau să ştiu cu cine am de-a face.

– Vrei cu-adevărat?

– Da.

– Sunt ultimul gnom al Brăilei. Sunt cel care creează mirajul şi-l înalţă. Sunt vocaţia unei primejdii. Nici o prudenţă nu-mi e străină. Ştiu nuanţa clipelor. Visul e un aliaj ciudat: ochi care se deschid proaspăt şi se contopesc cu partea revoltată din secundele reprimate. Noianul fricii uitate, adică secunda. Seducţia contopindu-se cu imaginea ei reflectată-ntr-un ospăţ pe gheaţă. Eram copil şi priveam lumea, în toate zilele, printr-un pahar verde; îţi dau prilejul şi dumitale, acum – priveşte-o printr-un pahar verde şi vei simţi copilăria revenind şi vei auzi mohorul sunând în stepă, ce desfătare! Ultimul dar pe care mă simt dator să ţi-l fac: e noapte, la ţărmul Mării e târziu, toţi dorm, iar în largul apelor pluteşte o pasăre de aur mică, nu răsfrângerea lunii într-un ghem de ierburi roşii, ci o pasăre adevărată, un boboc de gâscă migratoare. Pasărea pluteşte-n ape clătinate-n gândul lor, aerul luminează străveziu şi numai în sine, te ridici pe vârful picioarelor şi citeşti prin el timpul Mării. Mare citită prin aur, cu ochii îngustaţi de bucurie. Pândar într-un inel. Intuiţia. Ritmul clipelor. Eu vin din feerie. Uită-te bine, acum Lacul de cristal a coborât din Munţii Bătrâni şi se târăşte pe fundul Mării Negre spre cealaltă parte a lumii …

Fragment din „Albastru de ger”, parte a volumului „Povestiri din drumul Brăilei”, 1989.

O kilometrică poveste de amor

Era o după amiază însorită de mai. Fauvé stătea lângă semafor, cu radarul pentru depăşirea vitezei pornit, când a zărit cu coada farului cum o decapotabilă Alfa Romeo grena alunecă uşor în stânga-i, fâşâind din pneuri ca într-o invitaţie subînţeleasă. Fudul nevoie mare, simţindu-se strălucitor graţie proaspetei ceruiri, Fauvé a tras adânc aer şi benzină prin supapele de admisie şi a turat jucăuş motorul. Degeaba: graţioasa apariţie nu i-a acordat nici măcar un scurt clipit din semnalizatoare. Îndrăzneala lui a mers atunci mai departe: a claxonat scurt, coborându-şi uşor geamul din stânga faţă. Alfina s-a făcut din nou că plouă, fluturându-şi absentă ştergătoarele peste parbriz. Mânios, el a pornit girofarul şi a tuşit scurt din sirenă, iar acest ritual masculin de etalare a puterii a avut, ca mai mereu în asfel de situaţii, succes deplin: bambina i-a răspuns, în sfârşit, printr-un chicot delicat de ambreiaj. Sigur pe izbândă, Fauvé s-a apropiat agale, poliţieneşte, în timp ce-o măsura pe necunoscută din pneuri până-n vârful antenei. Tocmai ajunsese lângă portiera ei, suficient de aproape pentru a-i simţi parfumul delicat, când Alfina a demarat în trombă, cu scârţâit de roţi, lăsând în urmă o trombă de praf şi gaze de eşapament.

Şi iată-l pe eroul nostru rămas de căruţă în mijlocul drumului, cu motorul înecat ca ultimul începător, cu toate beculeţele sticlind disperate pe bord. În acele secunde s-a simţit ca un Wartburg de pensionar redegist, gata să fie prins de fălcile concasorului spre a fi transformat într-un morman de fiare. Apoi, pedigriul teuton şi-a spus cuvântul. Fauvé a simţit cum uleiul începe să-i clocotească în vine, bujiile i-au oferit pe loc scânteia necesară şi s-a năpustit neînfricat în urmărirea fugarei. Continue reading →

„Apocaleaks Now!”, ultima zvârcolire

După ce au dat chix cu profetul lor ieşit din garanţie, cei de la „Apocaleaks Now!” pregătesc o nouă mârşăvie. Ultimul text din „Câteva sfârşituri de lume” pe care l-au sustras, prin vicleşug şi minciună, ba chiar şi torturând un proprietar de server din Antilele Mijlocii, va fi aruncat pe piaţă luni, 22 mai, la ora 9 dimineaţa.

Cine are nevoie de cai?

„Cazul Letea” nu e o înfruntare între neoecologişti şi oameni pragmatici, între vegani şi „carnivori”, ci e urmarea unei pierderi de rost şi de minţi.

De ce ar trebui caii protejaţi şi măcar un pic respectaţi? Să-mi fie iertată discriminarea, dar rostul porcului sau al oii a fost dintotdeauna hrana, aşa cum ale calului au fost drumul, măreţia şi viteza. Pe când bidiviii mureau cu miile pe câmpurile de bătaie, porcii se îndopau prin coteţe. La fel, statuile ecvestre nu ni-i prezintă pe regi cocoţaţi în spinarea unei oi ori a unei vaci. La scara istoriei, i-au fost omenirii un fel de guvernante, căci sute de ani ne-au ţinut în spate. Apoi, când şi-au pierdut rostul, i-am îndesat sub capote, măsurându-ne puterea tot prin ei. Le-am lipit aripi, s-au cabrat graţios prin sigle, cu panaşuri înfipte în frunte au executat paşi eleganţi, copiii s-au legănat pe duhurile lor din lemn.

Dacă zebrele şi-ar schimba astăzi pijamalele cu unele cafenii, le-am zice cai. Ar fi mai simplu pentru stomac. Dacă, de pildă, toate privighetorile şi-ar pierde trilul, în doi-trei ani le-am răsuci pe toate pe ţepuşe, deasupra focului. Am mânca până şi îngeri dacă ni s-ar arăta în faţa ochilor. Culeşi cu plasa de fluturi în zori, când cade roua, se zice că aripioarele lor sunt fragede şi ajută la prelungirea vieţii.

Să fie la mijloc şi invidia? Chiar şi în grajd, cu şaua pe spinare şi tras de dârlogi ori proptit între hulube, calul pare cumva prea liber. Ce să mai zicem de cazurile când sălbatica bucată de salam în devenire îşi bagă botul printre ulucile gardului ori îl sare nepăsătoare, tropăind peste dreptul nostru la proprietate? Ciudat totuşi, nu băgăm de seamă în acelaşi timp că noi suntem ăia care trăim în rezervaţii, cu ochelari de cal puşi peste ochi.

Avem nevoie de caii aceştia sălbatici măcar pentru a-i vopsi în verde şi a-i lăsa să zburde pe pereţi. Un neam, aproape oricare altul, ar fi păstrat raiul Deltei intact. Noi l-am umplut cu vile şi cu noi înşine, căci avem mare nevoie de spaţiu pentru saloane şi bucătării. Chiar şi în Parcul Naţional Retezat, specia universal protejată, termita umană, şi-a construit câteva muşuroaie.

Ce destin ferfeniţit până la urmă, o remorcă să ducă nişte cai! Acest lung drum către abator arată cât de departe putem ajunge fără generosul efort al copitei şi cât de jos putem cădea acum, când nu ne mai zvârle nimeni din şa. Altfel spus, hai sictir, calule! Am fost prieteni buni cândva, dar ştii care-i problema?, între timp ni s-a făcut cam foame.