Fragment din cartea “Câteva sfârşituri de lume” (editura Humanitas, colecţia Râsul Lumii), care va fi lansată sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, la Bookfest.
Cel de-al treilea locuitor al sălii legumelor, Gustav, nu avea un pat al lui, pentru că, la drept vorbind, nici n-ar fi fost motive: nu suferea de nimic. Sau, de-ar fi totuşi să consultăm toate tratatele medicale existente pe lume, inclusiv prefeţele şi postfeţele, adăugând aici chiar şi dedicaţiile de la început şi eratele, n-am putea pune un diagnostic mai precis decât că suferea de viaţă. Nu dădea absolut niciun semn că ar trăi, deşi o făcea. Asemenea unui borcan cu gem de prune, putea fi pus oriunde. De obicei, stătea aşezat pe scaunul de lângă uşa salonului, dar când acesta era ocupat cu un teanc din feţe de pernă ori cu trupul vreunei asistente, era depus frumuşel pe pardoseală, pliat peste tăblia unui pat, asemenea unui preş, sau chiar agăţat în perete, ca un tablou.
La viaţa lui, Gustav fusese o celebritate, deşi niciodată nu făcuse nimic. Iar când spun „nimic”, chiar la „nimic” mă refer. Gustav doar zăcea, umplând spaţiul cu el însuşi. În locul lui putea fi un ursuleţ de pluş, o arbaletă vizigotă sau o cută a cuverturii, dar de parcă aşa se nimerise, era el. Părea că asta e singura sa raţiune de a exista, să pună în locul aerului pe care-l substituia ceva aflat într-o altă stare de agregare, mai densă.
Când s-a născut, în urmă cu aproximativ 30 de ani, medicii au crezut că venise pe lume mort. Nu doar că lipsea acel urlet cu care noii veniţi îşi însoţesc intrarea în scenă, dar şi după obişnuitele manevre de batere pe spate rămăsese placid ca un ciorap găurit. Până la urmă, urletul a fost dăruit Universului, însă de către asistenta care, la vreo două ore după ce constatase lipsa pulsului, a observat cum bebeluşul fâlfâie din pleoape scurt, ca un liliac.
Gustav avea câteva însuşiri interesante, care l-au transformat rapid într-un caz unic în lumea medicală. Ca formă, număr de membre şi de nasuri, consistenţă, textură şi elasticitate a pielii, prezenţa genunchilor şi a coatelor exact la mijlocul membrelor corespunzătoare, ai fi jurat că e om. Ca fel de-a fi se apropia însă mai mult de tagma obiectelor. Era dovada vie a primei legi enunţate de Newton în domeniul mecanicii: „Un corp aflat în repaus sau în mişcare uniformă păstreaza această stare atâta timp cât asupra lui nu acţionează forţe externe”. Exact aşa era Gustav, cu menţiunea că el, cu de la sine putere, nu s-a mişcat niciodată, nici uniform, nici neuniform. Dacă l-ai fi aşezat pe un pervaz de fereastră la etajul 37, ar fi rămas acolo, cu privirea opacă lipită de aer, până când cineva l-ar fi luat de acolo sau l-ar fi împins, ceea ce i-ar fi fost perfect egal. Continue reading
