Regele moare

De când o droaie de vraci şi şarlatani, şuţi încă neprinşi prezentaţi ca negustori cinstiţi sau circari de două parale au pus stăpânire pe castel, nobilii, conţii, celelalte sporturi au ajuns în temniţă. Sportul-rege încă mai mişcă, deschide ochii când nu te aştepţi să ceară un pahar cu apă sau să i se aducă oliţa, dar în principiu mult nu mai are. Cei care ar fi trebuit să-l vindece se îmbrâncesc în a-i trage faţa de pernă de sub cap ori a-i smulge şi ultimul titlu de nobleţe, pentru a construi pe domeniile regale un nou ansamblu rezidenţial.

Poporul nu a observat că de mult pe tron nu mai urca suveranul, ci măscăriciul curţii. Şi cum ar fi putut să vadă? Pe măsură ce Fotbal I Zdrobitorul se îndreaptă spre moarte, pictorii şi poeţii îl zugrăvesc din ce în ce mai viu, cu pieptul în afară şi zâmbetul de idiot hazliu întipărit pe chip. Statuile ecvestre îl înfăţişează tot cu sabia ridicată şi, din când în când, pentru a-şi confirma statutul monarhic, falsul sport-rege strânge o armată de se întunecă audienţele de 0.1 şi pleacă peste hotare la cucerit. În două-trei zile se întoarce vorbind singur, burduşit de goluri şi de şuturi în fund, pentru că în statele vecine de mult nu mai păcăleşti pe nimeni cu astfel de simulacre.

În interiorul ţării, farsa merge însă strună. Când bufonul apare la balcon, susţinut din spate de câţiva curteni ca o păpuşă din cârpe, ai jura că-i os domnesc. Deşi e ghebos, puhav, ştirb şi nu poate lega două vorbe, jocurile de oglinzi îl arată mare, pomezile şi luminile îi fac tenul strălucitor, uralele îi acoperă bâlbâiala şi o transformă în discurs. Dacă vreunul din mulţime se uită prea lung la gnom şi-l arată cu degetul, trompeţii sună prelung şi doi actoraşi încep ca din întâmplare să-şi care palme la balcon, iar dansatoarele prind a dansa din buric, spre încântarea mulţimii. Seară de seară, se organizează turniruri, cu felurite arme: de la înjurătura de mamă până la lupta în noroi sau duelul cavaleresc între Cretinul din Salonta şi Mutantul din Slobozia.

În ciuda spectacolelor organizate pentru a-l ţine în viaţă şi a-l face să-şi merite banii la strângerea de biruri, fotbalul va muri în această ţară, aidoma celorlalte sporturi. Când ceasul va sosi, pe străzi nu se va striga „Regele a murit! Trăiască regele!”. Lumea va fi la televizor, căci fantoma sportului-rege va trăi veşnic prin şarlatanii şi măscăricii ei.

„Creierul, un organ oarecum indispensabil”

După fiecare examen de Bacalaureat, media e inundată de articole cu „perle”, care nu mai sunt chiar excepţii, căci din ce în ce mai multe „scoici” le conţin. La fel se nasc şi noile norme gramaticale. Întâi, cratima străpunge o literă şi se fixează ca o pietricică în pantof într-un loc nepotrivit. La început, deranjează, apoi îşi găseşte căuşul şi rămâne acolo. Litera „i” devine un fel de jolly joker: fie e prezentă în exces – „deşii”, „aflii”, „oameni mândrii” -, fie dispare de tot, cum se întâmplă cu deja frecvent folositul „totuş”.

Singurul leac este educaţia, pe care toate guvernele au ucis-o cu premeditare, transformând şcoala într-un loc unde înveţi să-ţi furi singur căciula, începând cu cea de pe â. Nu mă refer aici la limbajul care înlocuieşte „ca” prin „k”, acesta e doar o unealtă care poate simplifica fără a distruge, nici la importurile din alte graiuri, căci o limbă este un organism viu, ce se modifică şi evoluează. Mă refer la bătrâna limbă română, acea comoară în adâncuri îngropată, scoasă azi la suprafaţă sub forma unor cuvinte legate nu într-un şirag de pietre rare, ci în fraze şchioape. Ea se îndreaptă spre condiţia vestigiilor arheologice, aceea de a fi pusă în muzeu şi privită cu un oarecare respect, dar şi cu nepăsarea cu care privim lucrurile de mult inutile.

Nu trece o oră fără să vezi pe „burtierele” ecranelor TV greşeli grave de gramatică, virgule înfipte cu toporul între subiect şi predicat, dezacorduri flagrante. Sub acestea, curge deseori râul întunecat al scroll-ului cu mesaje de la telespectatori, adevărate avorturi gramaticale spontane. De când imaginea TV a înlocuit cuvântul scris (şi citit), creierul zace în canapeaua lui de os, consumând hrană proastă, în exces. Cu cât citim mai puţin, cu atât scriem mai mult (pe forumuri, pe facebook, prin sms) şi o facem mai prost. Povestea infractorului care s-a ascuns timp de zece ani la televizor este ilustrativă în acest sens. Tipul a fost deştept: ştia că acolo va fi în deplină siguranţă, aşa cum Poe, într-o povestire, plasează o scrisoare aprig căutată în văzul tuturor. Micul ecran este exemplul perfect de loc unde, în 99 la sută din cazuri, nu se întâmplă nimic, spre care priveşti fără să vezi, un ochean întors care nu apropie lumea, ci o îndepărtează.

„Creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. Creatorul anonim care a depus acest panseu pe-o foaie de hârtie, în timpul unei teze, nu e departe de adevăr. Încet-încet, ne reîntoarcem în peşteră, după o excursie de câteva mii de ani printre cuvintele scrise, mulţumindu-ne să urmărim bizonii pictaţi pe ecranul luminos.

P.S. Câteva „perle” aici şi aici.

P.P.S. Un blog interesant despre gramatica limbii române. Vi-l recomand.