Arsenal – Barcelona

De la 21:45, pe TVR1. Cu tot know-how-ul lui Wenger, cu toată dorinţa de răzbunare a „tunarilor”, deşi aceştia sunt gazde şi în ciuda faptului că Barcelona a făcut egal în ultimul meci de campionat, văd un 3-1 pentru oaspeţi. Nu cred că Arsenal poate juca după modelul Barcelonei mai bine ca Barcelona.

Ce joacă echipa României?

După turneul din Cipru, întrebarea revine. Pregătesc băieţii un număr coregrafic pentru Eurovision?, căci doar votul altor naţiuni ne-ar mai putea aduce calificarea, cât timp ce fac ei pe teren se află undeva între baba oarba şi fugărirea unei găini prin bătătură.

Meciurile selecţionatei României au devenit un plictisitor prolog la mult mai interesantele sesiuni de scuze şi de explicaţii ale antrenorului. De-abia aştept întâlnirea cu echipa Luxemburgului, atent pândită zilele trecute de spionul nostru septuagenar, pentru a auzi discursul: „E normal să fie critici şi fiecare să-şi spună punctul de vedere. Trebuie ţinut însă cont de faptul că am avut de-a face cu o echipă în cea mai bună formă, care, deşi cu doi jucători eliminaţi încă din minutul 6 şi fără şanse matematice la calificare, a luptat din toate puterile, dejucându-ne schemele secrete de la cornere. Ştiţi că în general nu comentez arbitrajul, dar nu uitaţi că am fost dezavantajaţi clar la toate cele cinci goluri primite, care din henţuri, care din ofsaid, care din faulturi grosolane”.

E posibil ca Răzvan să se fi concentrat la rularea unui lot cât mai larg, din teama de a nu-l scăpa din vedere pe acel Messi român care deocamdată paşte oile prin Munţii Vrancei. Cât va mai continua însă testarea şi cu câţi alţi oameni? În curând, fiecare dintre noi ne-am putea trezi cu o scrisoare de încorporare de la FRF: „Pregăteşte-ţi pijamaua şi jocul de rummy! Răzvan are nevoie de tine!”.

Între timp, tot testând formule de echipă, am ajuns pe locul 57 în topul FIFA. Noroc că nu se retrogradează de acolo, căci în 2012 ne-am putea lupta la baraj cu selecţionata omizilor gigantice din Aldebaran. Dacă lucrurile continuă aşa, urna a patra va deveni prilej de plăcute amintiri şi vom beneficia de una specială, ca-n bancul cu Bulă care-şi caută noul născut la diferite etaje ale maternităţii. „Şi acum”, va face cu ochiul Platini către sala care deja se sufocă de râs, „urmează urna a şaptea, cea cu România, şi vom afla în ce grupă echipele vor avea privilegiul de a se distra tur-retur cu jolly-joker-ul competiţiei”.

Amicale cu Brazilia şi Argentina? Această echipă naţională costă prea mult şi face prea puţin. Mai bine aducem Argentina şi Brazilia şi le lăsăm să joace între ele, fotbaliştilor noştri rezervându-le rolul copiilor de mingi. Dreptul de a le întâlni trebuia câştigat pe teren, în preliminarii. A le plăti adversari de lux e ca şi cum le-am tocmi ca meditator o profesoară de canto pentru a-i ajuta să cânte manele.

Un leş cu monede pe ochi

De vreo 30 de ani, Bucureştiul atacă verticala ca un beţiv ridicat, doar el ştie cum, de pe caldarâm.

Opera lui Ceauşescu continuă, dovedindu-se astfel că nu e nevoie de un program pentru a distruge. Mai întâi, au fost pereţii-cortină din sticlă, urgia estetică a anilor `90, prin care s-au înălţat o sumedenie de construcţii în zone nepotrivite, gătite ca nişte globuri de discotecă sau ca nişte băi întoarse cu interiorul în afară. După ce bolta a fost înţepată abuziv în diverse locuri, a început asaltul asupra fiecărui metru pătrat, clădiri triunghiulare sau lamelare ameninţând să spargă asfaltul cu prorele lor.

Este atâta publicitate stradală, de parcă sărăcia ar fi singurul lucru pe care mai putem să-l vindem. Blocurile au fost drapate în giulgii cu reclame, ce înlocuiesc urâţenia fadă a paralelipipedului comunist cu mesajul ţipător al vânzării cu orice preţ. Panouri dreptunghiulare imense sunt plasate în curţi, plasturi pe gurile unor case ce nu mai pot vorbi despre frumuseţea lor.

Dacă ar exista vopsele de exterior fosforescente, le-am folosi fără ezitare. Dacă tehnologia de construcţie a clădirilor rotitoare ar fi un pic mai ieftină, acestea s-ar oferi privirilor în fiecare intersecţie. Unde este albul, unde sunt tonurile discrete? Avem hoteluri verzi cu stele cât pepenele, faţade imitând bronzul, case de culoarea gălbenuşului. Nuanţa tutelară a capitalei moderne e însă un grena obosit din naştere. O regăseşti pe majoritatea noilor clădiri de câteva etaje din cartierele vechi, dar şi pe cele mai multe blocuri recondiţionate termic. În cazul primei categorii, acest grena scaldă de-a dreptul clădirea, căci detaliile arhitecturale vopsite într-o culoare de contrast au dispărut. Prin făloşenia lor, mai înalte cu cel puţin un etaj decât casele din împrejurimi, seamănă cu nişte sergenţi de stradă îmbrăcaţi în uniforme. Rolul lor nu este să se integreze, ci să domine, să atragă atenţia, să strivească.

Noroc cu soarele. Nefiind nevoit să dea şpagă pentru autorizaţia de a străluci, nici să convingă un arhitect că trebuie să folosească nuanţa favorită de ojă a soţiei, astrul zilei decolorează în câţiva ani aceste hidoşenii. Pe întuneric, după cum se ştie, clădirile, ca şi pisicile, sunt toate la fel. Din fericire, singura idee care nu le-a venit noilor proprietari este aceea de a-şi ilumina exterior mausoleele, transformându-le în coşmaruri nocturne.