House M.D.
Creatorul acestui serial, domnul M.D., ne vinde ceva pe care el ar trebui să plătească bani grei.
În Liga 1, un meci nu primeşte titlul de derby ţinându-se cont de valoarea competitoarelor, de tradiţia lor sau de poziţia în clasament. Criteriul principal e potenţialul de faze şi de fraze controversate pe care partida îl oferă. Noi neavând prea multe faze din celelalte, necontroversate, în urma cărora mingea intră în poartă într-un mod sublim şi clar, cele banale devin adevărate avuţii naţionale. O sumedenie de oameni trăiesc de pe urma lor şi avem atâtea, încât am putea să şi exportăm. Germanii n-au mai văzut diatribe ca astea de secole. Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru un concurs telefonic de „Ba pe-a mă-tii!”. Englezii, cu bucuria lor copilărească de la fiecare corner, habar n-au unde se află adevărata desfătare sportivă: în vorbă.
I-a atins piciorul? A fost ofsaid? Era mâna lipită de corp şi dacă da, de al cui? A fost intenţie? Neatenţie? Intrare prin alunecare sau prin efracţie? Fault ori tentativă de omor? Să dăm faza înapoi până prin ’83, să-i vedem cauzele, să-i stabilim resorturile. Poate fundaşul a avut o copilărie nefericită. La telefon îl avem pe X, care ne va ajuta să rămânem nelămuriţi, iar pe celălalt fir este Y, care-l va înjura pe X pentru a păstra intact spiritul competiţional.
Tot ce e discutabil indiscutabil se discută. Pacientul e pe masă, cu maţele scoase şi ochii daţi peste cap, iar medicii pun radiografiile pe ecranul luminos şi pariază dacă e cancer sau guturai. E un fel de „House Mitică Dragomir”, cu doctori aflaţi în slujba bolii, în care pacientul moare încet, dar sigur. Creatorul acestui serial de succes vinde la licitaţie dreptul de a se purta discuţii la TV, întrucât meciurile sunt doar un bonus la pachetul vorbit. Ba chiar mai mult: eternizându-se la buletinele de ştiri, îşi conservă puterea, căci rolul principal îi permite să-şi păstreze cota de piaţă, în timp ce fotbalul în sine rămâne activitate de fundal, rezervată actorilor secundari. De aceea a fost pusă în scenă şi „cearta” cu Becali: în lipsa performanţelor de pe teren, vorbele sunt totul: material de construcţie, unelte, personaje, decor, monedă.
Astfel, fotbalul rămâne ieftin, deşi costă mult. Nu ne îndreptăm spre pay-per-view, ci către free-for-nothing. Acum trei ani, Liga 1 s-a vândut ca o maşină cu kilometrajul dat înapoi. Acum, după ce mulţi şi-au dat seama că meciurile noastre de fotbal pot fi televizate şi la radio, se dă pe bucăţi. Peste trei ani, când nu vom mai avea nicio echipă în grupele competiţiilor europene şi nicio şansă de calificare la un turneu final, poate vom înţelege că vorbele nu sunt sport şi că furatul propriei căciuli nu-i model de afacere.
Chelsea – Manchester United
Astăzi, de la ora 21:45, pe DigiSport.
„Soul Driven”, Miles & Gurtu
A apărut un nou album al lui Robert Miles, intitulat „Th1rt3en”, pe care vi-l recomand călduros. Piesa „Soul Driven” e însă din minunatul „Miles Gurtu” din 2004, realizat împreună cu Trilok Gurtu.
Premiile Oscar
NOMINALIZĂRI
Actor in a Leading Role
* Javier Bardem in “Biutiful”
* Jeff Bridges in “True Grit”
* Jesse Eisenberg in “The Social Network”
* Colin Firth in “The King’s Speech”
* James Franco in “127 Hours”
Actor in a Supporting Role
* Christian Bale in “The Fighter”
* John Hawkes in “Winter’s Bone”
* Jeremy Renner in “The Town”
* Mark Ruffalo in “The Kids Are All Right”
* Geoffrey Rush in “The King’s Speech”
Actress in a Leading Role
* Annette Bening in “The Kids Are All Right”
* Nicole Kidman in “Rabbit Hole”
* Jennifer Lawrence in “Winter’s Bone”
* Natalie Portman in “Black Swan”
* Michelle Williams in “Blue Valentine”
Actress in a Supporting Role
* Amy Adams in “The Fighter”
* Helena Bonham Carter in “The King’s Speech”
* Melissa Leo in “The Fighter”
* Hailee Steinfeld in “True Grit”
* Jacki Weaver in “Animal Kingdom” Continue reading
În căutarea timpului pierdut
Aşa cum istoria, psihologia şi studiile de piaţă au stabilit, avem nevoie în permanenţă de o luptă. După ce încleştarea cotidiană cu programul de muncă expiră, ne trebuie o alta, în care să ne implicăm cu mai multă detaşare, că-i trântă în miere, ceartă între soacre şi nurori sau polemică între filosofi. Mai interesant de urmărit decât şoferii care se ameninţă în intersecţie, după ce şi-au buşit automobilele, sunt cei care se strâng în jurul lor, delimitând ringul. Unii imortalizează scena cu ajutorul telefonului mobil, pentru a retrăi mai târziu fiorul apropierii de aventură, alţii pendulează din gâturi, ca la tenis, pândind loviturile, cei mai îndrăzneţi încing, prin vorbe abil plasate, atmosfera. Privesc, aşteaptă, deci trăiesc.
Păcat că asupra publicului camerele de luat vederi se ațintesc atât de rar! Fără nobila sa pândă, această religie a distracţiei cu orice preţ n-ar fi posibilă. Fără curiozitatea sa nicicând satisfăcută, nimicul din viaţa actorului n-ar părea atât de spectaculos în comparaţie cu nimicul din viaţa spectatorului. De când televiziunea ne-a transformat în cea mai întinsă plantaţie din lume, fremătăm doar atunci când un vecin ridică barda în direct.
Un public nu este o colectivitate, ci o formă sindicalizată de singurătate trăită în comun. Uneori, ieşim din starea vegetală, dând buluc la îndemnul vreunei televiziuni sau primării de a participa la cea mai mare bătaie cu perne din lume ori la cel mai mare mărțișor făcut din trupuri. Cârnatul uman e noua formă de monument, o enormă risipă de timp doar pentru împlinirea unei cifre, cu singura calitate de a o depăși pe cea înregistrată anul trecut în Bangkok sau Caracas. Spre deosebire de piramide, nu glorifică vanitatea unui om, ci pe cea a unei mulţimi, şi nu înfruntă veacurile, fiecare întorcându-se după două ore acasă. De fapt, nimic din ceea ce facem nu prea mai durează. Trăim într-o societate care nu construiește, care nu întreține, care nu se proiectează în viitor, ci care doar aşteaptă în fiecare seară paradisul promis, un vis care se stinge la culcare, o foame care se potoleşte prin umplerea golului cu un alt gol. Această irosire noi o numim distracţie.
Într-o epocă în care orice poate fi măsurat, cuantificat sau estimat cu o precizie mulţumitoare, în care numărul rămâne cea mai importantă caracteristică a unui grup, există ceva ce nu reuşim nicicum să calculăm: timpul pierdut, nisipul scurs degeaba prin gâtlejul clepsidrei. În lipsa unui termen de specialitate, să-i zicem viaţă.