Creatorul acestui serial, domnul M.D., ne vinde ceva pe care el ar trebui să plătească bani grei.

În Liga 1, un meci nu primeşte titlul de derby ţinându-se cont de valoarea competitoarelor, de tradiţia lor sau de poziţia în clasament. Criteriul principal e potenţialul de faze şi de fraze controversate pe care partida îl oferă. Noi neavând prea multe faze din celelalte, necontroversate, în urma cărora mingea intră în poartă într-un mod sublim şi clar, cele banale devin adevărate avuţii naţionale. O sumedenie de oameni trăiesc de pe urma lor şi avem atâtea, încât am putea să şi exportăm. Germanii n-au mai văzut diatribe ca astea de secole. Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru un concurs telefonic de „Ba pe-a mă-tii!”. Englezii, cu bucuria lor copilărească de la fiecare corner, habar n-au unde se află adevărata desfătare sportivă: în vorbă.

I-a atins piciorul? A fost ofsaid? Era mâna lipită de corp şi dacă da, de al cui? A fost intenţie? Neatenţie? Intrare prin alunecare sau prin efracţie? Fault ori tentativă de omor? Să dăm faza înapoi până prin ’83, să-i vedem cauzele, să-i stabilim resorturile. Poate fundaşul a avut o copilărie nefericită. La telefon îl avem pe X, care ne va ajuta să rămânem nelămuriţi, iar pe celălalt fir este Y, care-l va înjura pe X pentru a păstra intact spiritul competiţional.

Tot ce e discutabil indiscutabil se discută. Pacientul e pe masă, cu maţele scoase şi ochii daţi peste cap, iar medicii pun radiografiile pe ecranul luminos şi pariază dacă e cancer sau guturai. E un fel de „House Mitică Dragomir”, cu doctori aflaţi în slujba bolii, în care pacientul moare încet, dar sigur. Creatorul acestui serial de succes vinde la licitaţie dreptul de a se purta discuţii la TV, întrucât meciurile sunt doar un bonus la pachetul vorbit. Ba chiar mai mult: eternizându-se la buletinele de ştiri, îşi conservă puterea, căci rolul principal îi permite să-şi păstreze cota de piaţă, în timp ce fotbalul în sine rămâne activitate de fundal, rezervată actorilor secundari. De aceea a fost pusă în scenă şi „cearta” cu Becali: în lipsa performanţelor de pe teren, vorbele sunt totul: material de construcţie, unelte, personaje, decor, monedă.

Astfel, fotbalul rămâne ieftin, deşi costă mult. Nu ne îndreptăm spre pay-per-view, ci către free-for-nothing. Acum trei ani, Liga 1 s-a vândut ca o maşină cu kilometrajul dat înapoi. Acum, după ce mulţi şi-au dat seama că meciurile noastre de fotbal pot fi televizate şi la radio, se dă pe bucăţi. Peste trei ani, când nu vom mai avea nicio echipă în grupele competiţiilor europene şi nicio şansă de calificare la un turneu final, poate vom înţelege că vorbele nu sunt sport şi că furatul propriei căciuli nu-i model de afacere.