Ce facem cu vitezomanii?

Ca un roi de lăcuste, au năpădit oraşele. În Bucureşti, auzi din zece în zece minute un motor turat violent care face să duduie ferestrele din tot cartierul. De pildă, rondul de la lângă Stadionul Naţional din Bucureşti, aflat într-o zonă cândva liniştită, lângă un parc şi un bazin de înot pentru copii, e terorizat continuu de puberi inconştienţi prin răsuciri cu maşina pe asfalt.

Sunt mai deranjanţi decât bormaşina vecinului care s-a decis, pentru a doua oară în ultimul an, să-şi mai facă o casă în apartament, şi mai periculoşi decât specimenul care acum câteva zile a atins viteza de 248 kilometri pe oră pe autostradă. Toţi – inclusiv nebunul care a simţit nevoia să-şi demonstreze talentul de pilot mergând în sens invers pe o pistă de motociclism, accidentând grav patru persoane – s-au născut din mitul fals al şoferului român care ar fi mai talentat decât orice învârtitor de volan din lume. Doar când ies în afara graniţelor, unde legea nu iartă, iar poliţia nu e depăşită de evenimente, se potolesc.

Întrebarea este: „Ce face poliţia?”. Pe purtătorii de cuvânt ai forţelor de ordine îi vedem aproape zilnic la televizor, cu piepturile înzorzonate de decoraţii, oferind explicaţii blajine. „S-a constatat …”, „Se va întocmi dosar de contravenţie …”, „S-au împărţit amenzi …”. Până şi exprimările acestea vagi şi impersonale trădează reala neputinţă în a stăvili fenomenul, în timp ce moartea adusă de aceşti copii din flori ai lui Mad Max e al naibii de personală. E clar că pragurile rotunjite nu sunt o soluţie. Se desprind în câteva luni, afectează şi suspensiile celor 95 la sută dintre şoferii care conduc respectând legea. Unde sunt însă camerele de filmat şi radarele care surprind glonţul în zbor?

La fel de adevărat e însă că vitezomanii urbani nu au unde să-şi desăvârşească vocaţia. Poate ar fi bună construcţia unui circuit rezervat doar lor, unde să se dea cap în cap. Problema este că nu le-ar conveni, ţelul principal fiind să fie văzuţi sau măcar auziţi de toată lumea. Deci, poate ar trebui angajaţi ca piloţi de crash-teste. După o excursie prin parbriz, sigur s-ar lecui.

Cubul

Când mă gândesc că jumătate din anii ’80 i-am pierdut frecându-l inutil … . Mă rog. Cubul lui Rubik, zic unii, s-ar putea rezolva în maximum 20 de mişcări.

Iată aici şi recordul mondial de viteză, 7,08 secunde, realizat de germanul Erik Akkersdijk.

Viitorul e al lui Hagi

Departe de scena vorbelor goale, la Constanţa, Hagi a spus „Nu”. Este cuvântul pe care cei mai mulţi dintre noi au uitat să-l pronunţe sau care nu mai reprezintă mare lucru în această lume a promiscuităţii, unde orice os de plastic e prezentat drept o ofertă de nerefuzat. De data aceasta, programele TV nu s-au întrerupt, nici sateliţii nu şi-au oprit curgerea pe boltă. Conferinţa de presă a lui Hagi nu s-a bucurat de aportul zecilor de camere de luat vederi şi al bateriei de microfoane. Pentru a-i fi ilustrată declaraţia, se vor folosi poate imagini vechi, din arhivă, iar acesta ar fi cel mai pregnant semn al actualităţii şi al noimei.

Există, bineînţeles, acea vorbă: „Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”, rostită însă numai de inşi de care oricând te poţi lipsi. Or, Gheorghe Hagi chiar este unul dintre trăitorii de neînlocuit. Despre importanţa unei persoane în vieţile noastre nu putem niciodată vorbi la prezent, există mereu ceva care păcăleşte măsurătoarea, anume exact prezenţa acelui om, ce are efectul unui obiect de fier în preajma busolei.

Noi, în schimb, ne pierdem în aceleaşi întrebări fără rost: „E Hagi un bun antrenor?”, „A fost mai mare decât Stoicikov?”, „De ce n-a reuşit la naţională?”, „De ce le cere jucătorilor imposibilul?”. Concentrându-ne asupra părţii vizibile a aisbergului, uităm că evoluţia lui a fost extraordinară. De la un copil care păştea oile a ajuns cel mai bun fotbalist al ţării, o marcă a României. Am fi vrut atunci să fie cel mai bun din lume, să ne extragă definitiv din mediocritate, rămânând însă lucid şi cu capul pe umeri. Să fie rege, filosof, preşedinte, dacă nu de ţară, măcar de federaţie, să cureţe locul de nechemaţi. E procedura standard pe care o aplicăm celor care se înalţă dintre noi: dacă nu le putem prinde gleznele, măcar să ne rezolve problemele de identitate naţională şi să ne scape de cei răi. Cea mai bună caracterizare a lui Hagi îi aparţine însă domnului Mircea Diaconu, într-un interviu acordat lui Decebal Rădulescu, acum un an şi jumătate: „Hagi este un om bun într-o lume cameleonică”.

Ultimele apariţii publice ale sale, în studiourile TV sau pe plajă, într-un meci organizat de Gazetă, ni l-au arătat zâmbind larg şi încrezător, ca un om mergând liniştit pe drumul său. Despre prezent nu se poate spune mare lucru: e încărcat cu vorbe prea mari despre cinste şi caracter, dublate de garanţii în terenuri şi de acte privind comisioane la transferul de jucători. Viitorul e însă, poate chiar mai mult decât trecutul, al lui Hagi.