Urări de ziua mea

Primul mail a venit cu o promptitudine germană, la câteva secunde după miezul nopţii. Vicepreşedintele departamentului de marketing de la Lufthansa, domnul Hubert Frach, mi-a urat oficial, cu semnătură, „La mulţi ani”, invitându-mă să mă joc cu un tort căruia trebuia să-i rotesc blaturile până la potrivirea perfectă.

Bănuiesc că în avionul cu care am zburat acum vreo opt ani între Zürich şi Frankfurt s-a organizat şi o mică petrecere. Stewardesele s-au strâns în micul hol din spatele cabinei pilotului, şuşotind: „E ziua lui Herr Georgescu. Vă amintiţi? E tipul care pe 23 aprilie 2002 a stat pe locul 25E”, „Ce pasager deosebit! Ce om!”. Pentru siguranţa călătorilor, sper ca avionul în cauză nu a scris pe cer „Herzlichen Glückwunsch zum Geburtstag, Herr Adrian”.

Continue reading

Arbitrul de casă

Plata în plic e o soluţie bună pentru fotbalul românesc, dar se poate şi mai bine.

Democratizarea trebuie aplaudată. Dacă medicii şi meditatorii primesc banii în plic, de ce nu şi arbitrii? E drept, ne-am putea gândi şi la metoda frizerească – strecurarea banilor în buzunarul de la piept -, ori la stiluri mai apropiate mediului cultural fotbalistic: lipirea bancnotei pe frunte sau aruncarea teancului în aer, la centrul terenului, pentru stimularea concurenţei în cadrul brigăzii.

Se poate însă şi mai bine. E necesară o liberalizare a acestei pieţe supusă prea mult controlului şi discuţiilor. Dacă formaţia oaspete s-a simţit ca la ea acasă, să poată contribui benevol la fondul de pensii al arbitrului ori la un semestru de Yale pentru copilul acestuia. La fel, trebuie să existe un angajament ferm de plată a cauţiunii în cazul puţin probabil în care DNA va ancheta vreodată cu adevărat aceste proceduri.

Eu propun înfiinţarea unei instituţii nobile: cea a arbitrului de casă, un exemplu de fidelitate şi parolism. Să fie 18 arbitri în lot, plus trei rezerve, în caz că unii dintre fluieraşi decid, pe la mijlocul campionatului, că se pot muta pe Coasta de Azur. La începutul sezonului, într-un eveniment televizat, Liga să organizeze o licitaţie pentru „cavalerii fluierului”. Fiecare patron să cumpere câţi îl ţine buzunarul.

Să se strige darul? Evident. Ce mai este un om de fotbal dacă nu i se permite să-şi dezvăluie dărnicia şi spiritul antreprenorial în public? „Un plin de combustibil pentru iaht de la domnu’ Iancu, n-a băut, n-a mâncaaat!”, „Trei acri de pământ lângă albia Siretului de la domnu’ Porumboiu!”, „Dinamo aruncă în luptă operele complete şi absconse ale domnului Dinu, trăiască!”, „Steaua plusează cu un kil de telemea proaspătă, la mai mare!”, „Un pieptene cu două fire transpirate de la domnu’ Copos!”, „O listă cuprinzând 100 de numere de telefon de la domnu’ Prunea, discreţie asigurată!”.

Arbitrii români ar putea fi chiar cotaţi la bursă. „După golul din slam-dunk validat aseară, acţiunile lui X au crescut simţitor azi …”. Desigur, cei corecţi ar fi permanent ameninţaţi de faliment, dar în două-trei etape le va trece. Trebuie să ne aliniem la ultimile tendinţe pe plan mondial. „Nu mai sunt echipe mici în fotbalul mare”. Păi, să nu mai fie nici la noi! Vrem arbitri cumpăraţi în mod cinstit şi transparent!

Noutăţi pe Sportibus

Vă recomand câteva texte noi apărute pe Sportibus, deşi, sincer vorbind, toate ar merita o citire, întrucât sunt cel puţin bune.

1. Câteva cuvinte ale lui Turambar despre fotografia sportivă şi oamenii care înfloresc pe această pajişte.

2. Un reportaj al lui Explorish de la o regată de canotaj desfăşurată pe lacul Rotsee de lângă Lucerna.

3. O radiografie a Spaniei la CM făcută de medicul Takeda. Şi una aparţinându-i lui Anglofil.

Enjoy! :)

Hombre

Ce-i de făcut cu aceşti sudamericani mereu bolnavi de viaţă? Iată Uruguayul!, ţara care ne-a dăruit cuvântul „Peñarol”, una dintre acele înşiruiri magice de silabe, care se leagănă pe limbă cum tresaltă caravelele în port, agitând butoaie de vin. Dacă Spania ne-a dezvăluit încă o dată clasicul pizzicato al paselor, Uruguayul a prezentat fotbalul compus după modelul orchestrei cu dirijor.

În primul rând, notezi la Forlán acea deplasare uşoară pe teren, de parcă, printre atâţia oameni care se duc la serviciu, el merge la o întâlnire. Cum, în general, cunoşti fotbalistul după preluare – un fel de acordaj de instrument -, remarci şi fineţea contactului, de filatelist care extrage cu penseta timbrul favorit din clasor. Unii trăiesc într-un continuu amantlâc cu mingea, expunând-o ca pe o iubită de lux, împodobită cu vizonul driblingurilor inutile. Forlán nu. Fotbalul lui e muzical. Uneori, se fac auzite violele paselor din prima, alteori peste sală trece curcubeul înclinat al centrării din corner, iar talgerul şutului de la distanţă – procedeu executat, ce virtuozitate!, cu ambele picioare – punctează finalurile.

La CM, Diego a alcătuit un manual de instrucţiuni pentru orice şef din lumea aceasta, fie că el conduce o ţară sau o alimentară, o orchestră sau un serviciu contabil. Seraficul blond a tras echipa după el ca pe o ricşă, fără încruntare, fără ordine împărţite de obicei nu atât pentru coechipieri, cât pentru camerele de filmat. Nicicând nu l-am surprins în acele posturi care deseori ascund impostura. E cineva care să-şi amintească un fault al său?

Dacă scotocim însă prin senzaţii, ne vom aminti de acele fracţiuni de secundă ce i-au precedat golurile, scurte şedinţe de hipnoză colective, în care vedeai mingea în gol înainte de a fi lovită. Ca într-un western, unde clănţănitul pintenilor, pasul măsurat prin praf, alinierea clădirilor în stânga şi-n dreapta drumului se transformă brusc în calea dreaptă şi rapidă a glonţului spre inimă.

Iar Forlán a pierdut bărbăteşte, ca-n „Hombre”, în finala mică, unde fotbalul funcţionează datorită combustibilului aproape uitat al sportului, orgoliul. Vă reamintesc balada ultimei secunde, ba chiar aş cere la FIFA sute de reluări şi de probe video pentru o deplină judecată a fazei. La 18 metri s-a ţinut un scurt sfat (ce mai era de zis? ce mai era de făcut?), apoi „Hombre” (cine altul?) şi-a asumat răspunderea sfârşitului. Dintr-un elan de un pas şi jumătate, rapid ca scoaterea pistolului din toc, s-a născut un şut în care s-au unit tăria şi efectul. Am ştiut şi atunci cu toţii că va rata: era prea mult chiar şi pentru un erou. Ultimul glonţ zvâcnit din praf nu câştigă niciodată lupta, nu aduce nicio prelungire, doar demonstrează ceva: cei buni luptă întotdeauna până la capăt şi cad într-un mod elegant.