Depresia va fi boala secolului, iar asta arată cât de singuri suntem, deşi nu există indici pentru inflaţia omului şi devalorizarea vieţii. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât ne îndepărtăm unii de alţii. La aproape 400 de ani de la scrierea versului “No man is an island”, într-o eră a Europei Unite şi a zecilor de manuale care predau fericirea, iată-ne doar nişte insule.
Call It Anything
Isle of Wight, 1970, cel de-al doilea sfert al piesei. Miles Davis (trompetă), Gary Bartz (saxofon), Dave Holland (bas), Chick Corea (pian), Keith Jarrett (orgă), Jack DeJohnette (baterie), Airto Moreira (percuţie).
Turul Franţei, etapa XI
Sisteron – Bourg-lès-Valence, 184,5 kilometri. De la 15:15, pe Eurosport.
Vieţaşi
Zilele acestea se aude scârţâit de lanţ şi găseşti peste tot urme negre de frână: Turul Franţei trece iar prin sufrageriile noastre.
În niciun sport din lumea aceasta publicul nu este atât de aproape de sportivi. Ascensiunile mai ales amintesc de martiriile sfinţilor din tablouri – Veronese, Dürer sau Rubens ar fi putut picta secvenţe din Le Tour -, aceeaşi suferinţă sublimată pe chipuri, aceleaşi braţe întinse spre cei care urcă Golgota. Te întrebi ce neguri parcurge de fapt un om transformat în motor în doi timpi când trece pe lângă acele vesele câmpuri cu levănţică sau printre umerii de piatră ai castelelor. Le vede cu adevărat sau peste ani rămâne doar cu limba cenuşie a şoselei?
Întins pe atâţia kilometri, ciclismul are ceva care nu-l lasă să se dilueze. Este, probabil, singurul sport pe care televizorul îl livrează viu şi nevătămat. Acum câteva zile, duceam gunoiul, când strigătele lui Terzian m-au întors din drum, căzuse Lance pentru a nu ştiu câta oară, iar douăzeci de minute mai târziu, încă stăteam cu sacul în mână, ascultând cum Comşa citea şansele americanului pe spatele-i zdrenţuit, ca un medic din radiografie. Să nu uităm însă că un ciclist nu cade niciodată singur. În general, noi vedem doar durerea mare, a omului, şi ignorăm acea privire şuie ştiută încă din copilărie, a bicicletei cu ghidonul strâmbat, neajutorată ca un câine şchiop ori ca un miop lipsit de ochelari.
Uneori, când „plutonul e gata să-i prindă pe evadaţi”, e ca o execuţie în direct. Ciclismul exclude însă posibilitatea adevăratelor evadări, pe care oricare alt sport le permite, a pauzei, a jocului, a neliniarităţii, a schimbului de jucători. E sport de vieţaşi. Cercul pedalelor produce doar înaintare silnică, într-o lume care a renunţat de mult la casetele audio ori la rolele de magnetofon, rudele întru mişcare ale roţilor de bicicletă.
Un singur lucru distruge perfecţiunea acestui sport: ideea de „strategie de echipă”, de „iepure”, de sacrificiu pentru lider. Prefer acea stranie colaborare dintre adversari, bazată pe o încredere aflată veşnic la pândă. E ca în Europa secolelor trecute, deloc unită, în care Austria se alia pentru un timp cu Prusia şi cu Anglia, pentru ca apoi să treacă de partea Franţei, apoi Rusia apărea pedalând furioasă de undeva, pentru ca geopolitica să se transforme pe ultimii kilometri.
Uneori mă gândesc că, într-un asemenea sport suprauman, le-am putea ierta multe cicliştilor, chiar şi dopajul.
Turul Franţei, etapa 9
Între Mourzine-Avoriaz şi Saint-Jean-de-Maurienne, 204,5 km.
Profeţii din fotoliu
Drept la replică pentru falsul profet Paul. Articol din 16 iunie :)
Spunem că Germania a redescoperit fotbalul, dar e fals: are doar marele merit de a rămâne ea însăşi când toată lumea se schimbă. E un produs fiabil căruia nu-i trebuie decât update-uri. Serbia, din contră, e searbădă ca o roşie de rit nou. Plavii vor exploda numai atunci când vor juca în opt oameni sau când un adversar îi va înjura de mamă.
Statele Unite? Prezintă-le americanilor un sport şi în 15 ani îl vor juca de parcă pe puntea vasului Mayflower, în fiecare dimineaţă a traversării oceanului, se organizau miuţe. Este în datul acestei naţiuni de a-şi confecţiona permanent tradiţia, concentrându-se asupra prezentului. Coreea de Sud? Companiile din această ţară oferă garanţii de durată. Nu-i neglijaţi pentru sferturi.
Argentina e frumoasă ca o discuţie la beţie, din care a doua zi nu-ţi mai aminteşti nimic. Un jucător care, acum un sfert de secol, dădea senzaţia că are nevoie doar de 10 coechipieri luaţi la întâmplare din cartea de telefon pentru a câştiga titlul mondial, Maradona trăieşte ca antrenor coşmarul belşugului. Fundaşul dreapta ajunge pe stânga, Messi se calcă pe ghete cu Tevez, Veron seamănă cu un orologiu bătrân care vine la margine doar pentru a afla ora exactă. Ai senzaţia că şi ceasurile de pe încheieturile lui Maradona, încărcabile prin scuturare, se ceartă între ele: unul măsoară o oră de 47 de minute, celălalt a rămas cu alarma fixată la 3 noaptea. Dacă faci greşeala să întrebi ce reprezintă această superbă natură vie, pictorul va arunca după tine cu butonii de la manşete.
Portugalia? O palmă trecută prin părul umed. Brazilia? Nu mă interesează miracolul transformării vinului în apă. O echipă care nu-şi respectă propriul spirit se va autodevora. Italia? Exact pe dos. Astăzi, Cannavaro ne pare o statuie a lui Bernini care s-a rostogolit de pe postament, spărgându-se în zeci de grimase. Mâine, însă, se va ridica din cioburi, pentru că, înainte de a fi patria frumosului, Italia e locul unde s-a născut răbdarea. Grecia? Am glumit. Rehhagel repetă trucul calului troian doar pentru că a uitat că l-a mai folosit de 723 de ori. Grecia e un cui bătut în perete, în locul căruia va rămâne o gaură urâtă.
În schimb, Olanda va lăsa în urmă capodopere nepieritoare şi o semifinală pierdută după trei bare. Anglia? O ţară care îşi transportă marele rănit, în costum, la locul bătăliei, e deja acasă. Aşadar, în afara Germaniei, merg pe mâna Spaniei. Rămâne un mister imposibil de înţeles, ca virusul care-mi chinuie acum calculatorul. Iar Mourinho e departe.