Transferuri

Fotbalul nostru slăbeşte pe zi ce trece, fără a avea nevoie de sibutramină. Transferurile au ajuns ceva gen C.A.R., o formă de a plimba sărăcia, un fel de „Ţi-l mai dau şi ţie pe X, că eu m-am cam plictisit de el”. Singurul transfer sigur şi important nu aparţine prezentului, ci viitorului îndepărtat. Când Mutu se va întoarce la Dinamo, Viagra se va afla pe lista de substanţe recomandate de medic, iar jucătorul va fi  atât de des depistat pozitiv la testele cu Gerovital, încât pentru el, practic, nici nu va mai conta dacă marchează.

Clubul care a făcut însă o artă din transferuri virtuale e Steaua. Mă gândesc că domnul Argăseală nici nu mai are răbdare să ajungă dimineaţa pe youtube şi, cum se deschide calculatorul, mai face o achiziţie. Astfel, nu e exclus ca mâine să citim în ziare: „Kaspersky dorit în Ghencea”, „Serverul Ebay a căzut din pricina ofertelor steliste”, „Transferul lui Michael Umana Corrales prin Yahoo Messenger s-a blocat la 83 la sută”.

Nici trecerea fraţilor Karamian în Ghencea nu e totalmente sigură. Cum în fiecare zi mai apare câte unul, la terminarea recensământului familial ar putea să-i depăşească pe cei din clanul Baldwin. Că-i va lua sau nu pe armeni, patronul se laudă că Steaua s-a întărit cu doi oameni la marcaj. Mişcarea e foarte bună: nu numai că Zmărăndescu şi Dediu sunt înalţi, dar e şi foarte greu să treci de ei neaccidentat.

Vi-i amintiţi pe acei băieţi din America de Sud care, îmbrăcaţi în poncho-uri, cântau la nai şi chitară vesele cântece andine prin centrul Bucureştiului? Pariez că zilele acestea, împreună cu Josh Tudela şi cu Wilmark, aşteaptă nerăbdători verdictul lui nea Mihai Stoichiţă. Ne opreşte în lot? Nu ne opreşte?

Naveta Nadal

Pe 16 ianuarie 2003, naveta Columbia decola în spaţiu pentru o misiune ştiinţifică. După desprinderea de la sol, câteva bucăţi de polistiren expandat au fost proiectate cu viteză în aripa stângă. În acel moment, echipajul şi naveta trecuseră deja de punctul în care întoarcerea mai era posibilă. Şaisprezece zile mai târziu, la reintrarea în atmosfera terestră, găurile provocate de plăcile de polistiren au dus la supraîncălzirea navetei, care s-a descompus în aer, sub privirile îndurerate ale celor de jos.

Ceva asemănător i se întâmplă şi lui Rafael Nadal, o rachetă evoluând pe firmamentul tenisului. Acum un an, juca alături de Federer la Melbourne una dintre finalele ce vor rămâne în istoria sportului ca efigii ale apropierii de perfecţiune. El însuşi, Rafael Nadal, este una dintre ilustrările mitului lui Ahile, eroul aproape invulnerabil, cu o minusculă zonă sensibilă. Ceea ce pentru eroul grec a fost călcâiul, pentru Rafael sunt genunchii. În ianuarie 2009, aceştia încă funcţionau perfect, creînd deplasarea aceea ireală, care parcă imita culisarea unui piston în interiorul motorului. De acolo, de pe fundul terenului, erau lansaţi sateliţi rotitori, care învăluiau planeta cu traiectorii incredibile.

Câteva luni mai târziu, când a abandonat la Wimbledon din cauza genunchilor, s-a făcut simţită o anume bucurie răutăcioasă. Mulţi nu observaseră cât de mult progresase Nadal în joc, cum reverul îi înflorise ca o floare de nu-mă-uita, vizibil era doar semnul acelei ciudate defecţiuni, ca un beculeţ aprins pe bord. Era de parcă pe bancul de reparaţii s-ar fi aflat aşternut un aparat de radio, cu un tranzistor ars, nu un om căzător, ce lasă un mare loc gol pe firmament.

Da, eşti puternic numai atâta timp cât cel mai slab punct al tău rezistă. A aflat-o şi cel construit parcă numai din resorturi, care, iată, acum sar de la locurile lor, dănţuind precum capetele de clovn. La sfârşitul de meci, în prim-plan este genunchiul, frământat ca o cocă de degetele terapeutului şi aproape că vedem, ca-n „House M. D.”, drumul substanţei prin trup. Privim şi deja ştim că este o intervenţie inutilă, că în curând va veni acel moment în care braţul se va ridica, iar ochii vor coborî, în semnul universal al abandonului.

La 23 de ani şi jumătate, Nadal reintră în atmosfera terestră. Încă îl vedem jucând, dar în interior el se dezintegrează, în curând se va desface în câteva puncte orbitoare, iar tenisul va rămâne fără unul dintre cei mai mari jucători ai săi. Ciudat, acum parcă ne dor şi pe noi genunchii.

Nadal şi Federer, acum un an, în finala de la Melbourne


Problema cu rechinul

Un om se află în centrul unei insule circulare.

Un rechin se află în apă.

Viteza cu care omul aleargă este de 4 ori mai mică decât viteza cu care înoată rechinul.

Întrebare: ce trebuie să facă omul pentru a intra în apă fără să fie mâncat de rechin?

Precizare: nu există capcane lingvistice sau de alt gen; e doar o problemă de geometrie/fizică.

SOLUŢIE: Omul pleacă drept, în direcţie opusă rechinului. Parcurge distanţa x, apoi va descrie un cerc cu raza x, concentric cu cel mare. Scopul lui este sa il aduca pe rechin in partea diametral opusa lui, după care sa parcurga restul distantei de R-x si sa intre in apa, fara ca rechinul sa il poata ajunge.

Pentru asta, trebuie ca:

1. R-x<3,14R/4 (pentru ca rechinul sa nu il prinda, in partea a doua a deplasarii).

2. Viteza unghiulara a omului pe cercul de raza x > viteza rechinului pe cercul de raza R –> Vit. om/x > Vit. rec./R –> V/x > 4v/R–> 1/X>4/R.

De unde rezulta: 0,215R < x <0,25R.

Marii actori şi telenovelele

Spectacol trist

de Elena Georgescu

În prezent, formula de compromis pentru actorul român nu mai e oda pentru Ceauşescu, ci înrolarea într-o telenovelă. Şi aceasta încă nu e căderea cea mai deplină, ci rolurile din reclame acceptate cu seninătate, de pildă să-l vezi pe Florin Piersic muşcând din tortul care acoperă capul unei fetişcane ce are un sfert din vârsta maestrului.

E ca şi cum Tudor Gheorghe, pentru o sumă frumuşică, s-ar apuca de cântat manele, însă tocmai aici e diferenţa, că unii rămân ei înşişi, iar alţii aleg să coboare mult. Şi exact formula manelei e folosită, parfum scump turnat spre acoperirea izului şi sclipici ce trebuie să ia ochii, pentru că, în ciuda numelor mari de pe generic, a decorurilor costisitoare şi a locurilor de filmare plasate în diferite ţări, dedesubt nu se află mai nimic.

Nuanţele jocului actoricesc sunt înlocuite de tuşe groase, ce nu e doborât de jocul fals al vedetelor amatoare e năruit de scenarişti, prin dialoguri fade, pline de glumiţe obscene sau răsuflate.

Mai trist este că, odată intraţi în colivie, în urma semnării contractelor de exclusivitate, actorii parcă nici nu-şi mai aparţin. Solicitaţi să dea interviuri în legătură cu aceste roluri, majoritatea oferă numărul responsabilului de relaţii cu presa al trustului producător. E posibil astfel, ca în curând un PR manager să susţină monologul lui Hamlet, ţinându-şi în palmă conştiinţa de artist ca obiect de butaforie: „A fi sau a nu fi actor, aceasta-i întrebarea …”.

Omul şi masca

de Adrian Georgescu

E cinic să judecăm astfel când se fac maxim zece filme româneşti pe an, iar salariul oferit de un teatru unui actor nu prea trece de 1.000 RON. E ca şi cum i-am cere unui avocat să accepte numai cazurile în care ştie că dreptatea e de partea clientului său ori pe cele în care ar trebui să pledeze pro bono. 

În artă, nu poţi opera cu categorii valorice, spunând că o telenovelă este mai proastă decât un documentar, iar o manea reprezintă mai puţin decât un lied. De fapt, sunt pur şi simplu altceva. Actorul e o mască umană, o interfaţă între două lumi, în raport cu personajul său este ca un lichid ce trebuie să ia forma vasului. În acest domeniu, performanţa nu are legătură nici cu calitatea umană a personajului, nici cu genul producţiei. Un bun actor nu e cel ce întruchipează doar prinţi, eroi pozitivi şi pictori bântuiţi, ci acela care poate interpreta orice.

Reconversia lui profesională e cvasiimposibilă. Aflat întotdeauna la dispoziţia publicului, dacă acesta dispare, dispare şi el. Actorul, care-l poate întrupa pe ecran şi pe spoitor, şi pe bancher, nu are nicio şansă să devină spoitor sau bancher în viaţa de zi cu zi. Poate fi doar actor.

Astfel, dacă vă deranjează, de pildă, prezenţa domnului Marin Moraru în „Inimă de ţigancă”, „Regina” şi „Aniela”, îl puteţi vedea la Teatrul Naţional, în mai multe piese. Câţi însă dintre membrii „acuzării” aleg ultima variantă?

Omagiu pentru Max

Mai rele decât sfârşitul lumii sunt filmele despre sfârşitul lumii.

Bunăoară, „The Road”. Actori plăcuţi ochiului meu joacă în el: Viggo Mortensen, Robert Duvall, Guy Pierce, Charlize Theron. John Hillcoat, autorul unui excelent „The Proposition”, l-a regizat. Totuşi, a ieşit o ciorbă cenuşie şi deprimantă, un Doom 2 corcit cu un Apocalypto rulat la jumătate de turaţie, totul scăldat în câteva bucăţele sonore de Nick Cave&Warren Ellis, ca să se bucure doar Eustache.

„The Book of Eli” e chiar mai slab, adică o idee proastă transformată într-un film şi mai prost. Două poante bune (una cu versurile lui Johnny Cash şi alta cu „Ring My Bell” ascultată la patefon în casa unor bătrâni canibali) arată cam unde ar fi trebuit să se afle tonul filmului, care însă, din păcate, s-a îndreptat spre un postapocaliptic care se ia atât de mult în serios, încât devine ridicol. Pe scurt, Denzel e un Steven Seagal care, printre cafturi, le zice din Biblie ca Tatulici din desfăşurător. Nici măcar prezenţa lui Tom Waits nu mă poate îmbuna.

Pe bune, nici de sfârşitul lumii nu ne putem concetra un pic? Oamenii ăştia n-or fi văzut Stalker? Rămân la Mad Max, nu de alta, dar trebuie să ai instinct de regizor să faci un postapocaliptic fără  rahaturi de Al Gore, iar imaginea să fie clară şi strălucitoare, nu plină de zemuri şi ceţuri generate de calculator. Vă amintiţi de primul Mad Max, cel uşor suprarealist, cu Mel angajat din cârciumă pentru că avea talent de bătăuş?

Să mai zic ceva despre „2012”? :D