Vestea bună a sfârşitului de an vine dinspre Manchester, unde United i-a prelungit contractul lui Ryan Giggs până în luna iunie a anului 2011. „Ryan merita un nou contract şi sunt sigur că va juca încă doi ani”, a declarat Sir Alex Ferguson, deşi măsura îmi pare mai degrabă o răsplată pentru cei care iubesc fotbalul. În ceea ce-l priveşte, Giggs a spus: „Sunt încântat de faptul că am ajuns la o înţelegere pentru încă un an”.
Simplu, nu? Aşa a fost şi fotbalul lui Giggs. În aceşti aproape 20 de ani de la debutul la echipa mare a lui United, nu am văzut niciodată ceva inutil în jocul lui, o scamă de înfumurare sau o toană manifestă. Dacă iniţia o suită de driblinguri, era doar pentru că acesta reprezenta modul cel mai simplu de a ajunge la gol. A fost, poate, ultima extremă clasică a fotbalului, cu câteva scheme favorite: „demarcare-dribling-centrare”, „un-doi-şut-şi-gol” sau „cursă-de-50-de-metri-pe-stânga-cu-mingea-la-picior”. A făcut pe gazon ce face un avion în aer: decolare, atingerea altitudinii de zbor, câteva rotiri în jurul careului advers şi aterizarea mingii în poartă.
La începutul anilor ’90, înainte de apariţia lui Beckham, era principala atracţie din media sportivă a Marii Britanii. Giggs putea să-şi „găsească” un bunic englez, pentru a juca în naţionala Albionului, dar rămas un galez, veşnic în afara turneelor finale. Putea să se constituie într-un simbol planetar, misionar al fotbalului în pieţele emergente, stea cusută pe canavaua unei galaxii, putea să-şi confecţioneze măcar un ritual înaintea loviturilor libere, dar a preferat să se retragă în spatele unei priviri uşor încruntate şi să ne ofere fotbal. Doar fotbal. Din fizicul lui fragil, doi ochi montaţi pe-un ananas, totul purtat pe două paranteze, a răsărit o atitudine de mare sportiv.
De aceea, n-aş saluta în primul rînd fidelitatea pentru Manchester United, nici longevitatea sau recordurile sale, ci însuşi jocul lui nefiresc de simplu, bazat mereu pe dăruire. În 20 de ani, până şi muschetarii îmbătrânesc, se retrag la conacele sau abaţiile lor, Giggs a rămas însă în iarbă, chiar dacă astăzi nu mai e titularul lipit de tuşa stângă, ci omul care intră, când şi când, la centrul terenului. În vremea tinereţii, alerga ca vântul, cu paşi neauziţi şi driblinguri de necombătut, acum demonstrează o altă rară şi importantă virtute: aceea de a-i face pe cei din jurul său să pară mai buni.
În rest, ce a spus despre el Carlos Queiroz rămâne valabil: „Ryan ar putea juca fotbal într-o cabină telefonică şi să găsească ieşirea, indiferent câţi oameni s-ar mai afla acolo”.
