Fotbalul lui Giggs

Vestea bună a sfârşitului de an vine dinspre Manchester, unde United i-a prelungit contractul lui Ryan Giggs până în luna iunie a anului 2011. „Ryan merita un nou contract şi sunt sigur că va juca încă doi ani”, a declarat Sir Alex Ferguson, deşi măsura îmi pare mai degrabă o răsplată pentru cei care iubesc fotbalul. În ceea ce-l priveşte, Giggs a spus: „Sunt încântat de faptul că am ajuns la o înţelegere pentru încă un an”.

Simplu, nu? Aşa a fost şi fotbalul lui Giggs. În aceşti aproape 20 de ani de la debutul la echipa mare a lui United, nu am văzut niciodată ceva inutil în jocul lui, o scamă de înfumurare sau o toană manifestă. Dacă iniţia o suită de driblinguri, era doar pentru că acesta reprezenta modul cel mai simplu de a ajunge la gol. A fost, poate, ultima extremă clasică a fotbalului, cu câteva scheme favorite: „demarcare-dribling-centrare”, „un-doi-şut-şi-gol” sau „cursă-de-50-de-metri-pe-stânga-cu-mingea-la-picior”. A făcut pe gazon ce face un avion în aer: decolare, atingerea altitudinii de zbor, câteva rotiri în jurul careului advers şi aterizarea mingii în poartă.

La începutul anilor ’90, înainte de apariţia lui Beckham, era principala atracţie din media sportivă a Marii Britanii. Giggs putea să-şi „găsească” un bunic englez, pentru a juca în naţionala Albionului, dar  rămas un galez, veşnic în afara turneelor finale. Putea să se constituie într-un simbol planetar, misionar al fotbalului în pieţele emergente, stea cusută pe canavaua unei galaxii, putea să-şi confecţioneze măcar un ritual înaintea loviturilor libere, dar a preferat să se retragă în spatele unei priviri uşor încruntate şi să ne ofere fotbal. Doar fotbal. Din fizicul lui fragil, doi ochi montaţi pe-un ananas, totul purtat pe două paranteze, a răsărit o atitudine de mare sportiv.

De aceea, n-aş saluta în primul rînd fidelitatea pentru Manchester United, nici longevitatea sau recordurile sale, ci însuşi jocul lui nefiresc de simplu, bazat mereu pe dăruire. În 20 de ani, până şi muschetarii îmbătrânesc, se retrag la conacele sau abaţiile lor, Giggs a rămas însă în iarbă, chiar dacă astăzi nu mai e titularul lipit de tuşa stângă, ci omul care intră, când şi când, la centrul terenului. În vremea tinereţii, alerga ca vântul, cu paşi neauziţi şi driblinguri de necombătut, acum demonstrează o altă rară şi importantă virtute: aceea de a-i face pe cei din jurul său să pară mai buni.

În rest, ce a spus despre el Carlos Queiroz rămâne valabil: „Ryan ar putea juca fotbal într-o cabină telefonică şi să găsească ieşirea, indiferent câţi oameni s-ar mai afla acolo”.

Dă „refresh” presei sportive! (15)

Iată câteva locuri alunecoase din lumea albă, că tot suntem în plin sezon.

1. Grijă mare! Aici se trage şi cu puşca. Având în vedere că spaţiul e gestionat de o fată care nu a făcut armata … :D

2. Multă pasiune pentru schi găsim aici, rostogolită şi transformată într-un om de zăpadă.

3. Un loc care are şi multe informaţii utile, cum ar fi mica publicitate a vânzărilor de echipament de iarnă sau oferte de angajări. La Podragu m-aş cam duce.

4. Un site cu foarte multe informaţii utile, din familia „Gazeta Sporturilor”.

Arild Andersen Group, „Electra”

elektraAlbumul a fost compus pentru spectacolul „Electra” de la „Teatrul Primăverii” din Atena. Piesa aleasă e cea de-a şasea pe album şi se nimeşte „Cântecul Electrei”.

Muzicieni. Arve Henriksen: trumpet, Eivind Aarset: guitars, Paolo Vinaccia: drums, percussion, Patrice Héral: drums, percussion, voice, Nils Petter Molvær: drum programming, Savina Yannatou: vocal, Chrysanthi Douzi: vocal, Elly-Marina Casdas: chorus vocal, Fotini-Niki Grammenou: chorus vocal, Arild Andersen: double-bass, drum programming.

… femeia (5) …

(…) Kien, însă, privi pe furiş la fusta ei. Era mai albastră ca de obicei şi apretată mai tare. Fusta i se potrivea ca o cochilie unei scoici. Să poftească cineva să încerce a deschide cu forţa valvele unei scoici închise. Ale unei scoici uriaşe, cât fusta asta de mare. Trebuie călcată în picioare, trebuia făcută mâzgă şi ţăndări, cum a procedat pe vremuri, când era copil, pe malul mării. Scoica nu ceda şi nu se ivea nicio crăpătură. Încă nu văzuse niciuna goală puşcă. Ce animal ţinea cu atâta forţă valvele închise? Voia să afle numaidecât, avea în palme făptura aceea dură, încăpăţânată, se chinuia cu degetele şi cu unghiile, scoica se chinuia şi ea. Kien jurase să nu facă niciun pas din locul acela, până când n-o va deschide cu forţa. Scoica jurase contrariul, nu voia să fie văzută. De ce i-o fi ruşine, se gândise el, că pe urmă îi dau drumul să se ducă, despre partea mea o închid la loc, nu-i fac niciun rău, promit solemn, dacă e surdă să-i transmită bunul Dumnezeu promisiunea mea. Dusese tratative cu ea vreme de câteva ceasuri. Cuvintele lui erau la fel de slabe ca şi degetele. Ura căile ocolite, nu-i plăcea să meargă decât de-a dreptul la ţintă. Spre seară trecuse un vapor mare, departe în larg. El se repezise la literele imense, negre, de pe bordul lui şi citise numele „Alexandru”. Atunci îl umflase râsul, cât era de furios, şi-şi încălţase ca fulgerul ghetele, izbise scoica de pământ cu toată puterea şi executase un dans gordian al bucuriei. Ghetele zdrobiseră scoica. În curând zăcea goală puşcă în faţa lui, o grămăjoară jalnică, mâzgă şi înşelăciune şi încolo niciun animal.

Din romanul „Orbirea”, de Elias Canetti, Editura Univers 1973, traducere Mihai Isbăşescu.