Personalitate reală vs. personalitate ideală

121226-43

“Există o opinie larg răspândită potrivit căreia indivizii nu îşi exprimă adevărata identitate pe Facebook, iar utilizatorii reţelelor sociale le folosesc pentru a-şi construi o identitate idealizată (…). Aceste presupuneri iniţiale au fost însă puse sub semnul întrebării de către o echipă de studenţi de la University of Texas”.

Un articol interesant despre fantoma care bate la taste.

Cum să te baţi singur

Când mai rămăseseră 79 de secunde din meciul de handbal Spania – România, scorul era egal (ibericele înscriseseră ultimele două goluri) şi noi aveam mingea. Antrenorul Radu Voina a cerut time-out şi, peste exact 78 de secunde, am mai luat un gol. O analiză publicată de Gazeta arată însă că până şi în cazul unui egal am fi avut şanse bune la calificare.

 „În subconştientul lor, fetele au crezut că se mai poate face ceva. În loc să ţină de rezultat, s-au precipitat să recupereze pentru a mai da un gol”, a explicat antrenorul. Problema este că, în astfel de momente, nu te bizui pe subconştient, ci pe fratele lui mai responsabil: conştientul. Sportul nu e o şedinţă de psihanaliză, presupune, printre altele, adaptarea strategiilor în funcţie de situaţie. Le-a spus Radu Voina fetelor în acel time-out că, dacă nu înscriu, e crucial să nu ia gol?

Ceea ce ne duce la cel de-al doilea exemplu. Adrian Diaconu a pierdut meciul pentru centura mondială la semigrea (WBC) boxând cu un adversar care, în mare parte a partidei, a luptat cu umărul drept dislocat. S-a spus ulterior că: 1. Jean Pascal a făcut ceea ce ştie el mai bine: să danseze (de vreme ce l-au dat învingător pe Pascal, arbitrii să fi fost cei de la „Dansez pentru tine”?) şi 2. Din colţ, românului i s-a spus să nu atace în final, întrucât conducea la puncte.

Situaţia este amar-amuzantă: Diaconu a pierdut deoarece s-a apărat când trebuia să atace, handbalistele pentru că au vrut să atace atunci când ar fi trebuit să se apere. Dincolo de această diferenţă, în cele două cazuri s-au manifestat aceleaşi tare mai vechi din sportul românesc: deconcentrarea, absenţa lucidităţii în momente-cheie şi lipsa unui plan B pentru situaţiile de criză. Să-i lăsăm însă un pic pe antrenori. Sportul nu e totuşi nici război, să conteze în primul rând generalii care împing soldăţei pe hartă. Când vom deprinde acea lege care pentru alţii parcă se moşteneşte genetic, aceea de a lupta, cu inteligenţă şi voinţă, până în ultima secundă?

Altfel, să ne ferească Dumnezeu de situaţiile în care adversarul se află în inferioritate. O adaptare românească după una dintre legile lui Murphy ar spune că atunci când lucrurile încep să meargă bine e semn că totul se va termina prost. În meciul de handbal, am avut de vreo două ori superioritate numerică şi nu numai că n-am înscris, dar am şi primit gol. Ce să mai spunem de Diaconu, a cărui stupefiantă bucurie a semănat cu cea a „preşedintelui de peste noapte”? Oare dacă Jean Pascal ar fi avut braţele înnodate unul de celălalt, asta l-ar fi putut determina să atace?

Maggiorani

S-a prezentat, nu demult, tot la poarta aceea, Lamberto Maggiorani, dacă ştiţi cine a fost Lamberto Maggiorani, dar de unde să ştiţi, când nimic nu contribuie, în tăvălugul informaţional, ca lumea să ştie cine a fost Lamberto Maggiorani, dovadă că şi textul „France Presse” precizează că despre moartea lui Lamberto Maggiorani, „dintr-un rău incurabil, la 73 de ani, s-a aflat din surse apropiate de familia lui”. Mai mult decât familia lui, nimeni nu putea avea cunoştinţă de dispariţia acestui om. Nici un studio. Nici o agenţie de vedetariat. Nici un ferpar special. Lamberto Maggiorani a fost cineva fără nume, dar un cinema.

A fost un muncitor ca toţi muncitorii, luat din uzină, de pe stradă, din patul său şi adus să joace într-un film rolul unui proletar, rolul principal însă, al unui tată, un tată cum nu a mai existat vreodată pe ecran, poate cel mai cuprinzător tată din câţi au apărut, acela care devine copilul copilului său,    într-una din cele mai frumoase poveşti, dacă nu cea mai, arătată vreodată despre doi bărbaţi, unul mare, adult, celălalt mic şi copil, când tată cel mare, când tată cel mic, când copil adultul, când matur copilul, tot timpul prieteni egali în vârstă şi experienţă, tot timpul fraţi, complici, hoţi, îngeri şi oameni.

Continue reading