Recurs la maşină

În sport, greşeala e preferabilă verdictului inatacabil al neomenescului.

„Daţi-mi un zoom!”, cerea Ovidiu Ioaniţoaia, iar pe ecran apărea o supă tulbure şi diluată, în care se scăldau câteva bucăţele de jucător. „Nu ne dăm seama dacă a fost sau nu ofsaid, mai puneţi o dată faza”, zicea nea Ovidiu şi atacantul, cu fundaşul în cârcă, se mişca înainte şi înapoi, ca într-un cadril al înţepeniţilor. „Acum, păreri”, cerea realizatorul, iar invitaţii răspundeau că nu îşi pot da cu părerea.

Aparent, verdictul electronic în fotbal ne-ar scuti de acest dans tulbure al pixelilor executat în bătaia fantei de lumină. De fapt, zic eu, l-ar înlocui, ducându-i consecinţele până la extrem, anume plasarea sportului într-un corset de oţel, care l-ar menţine drept, dar care i-ar opri evoluţia normală.

„De ce la tenis se poate?”, întreabă Traian Ungureanu, unul dintre suporterii introducerii sistemului HawkEye în fotbal. Răspunsul e simplu: fiecare sport are specificul lui. De pildă, sunt de unsprezece ori mai mulţi jucători (şi spectatori) la fotbal. Un punct din tenis e doar unul din multele ce decid rezultatul, în timp ce la un meci de fotbal se înscriu în medie două-trei goluri. În tenis, folosirea lui HawkEye nu deranjează, oftatul tribunei ce însoţeşte prezentarea guguloiului oval aflat pe sau dincolo de tuşă se potriveşte ritmului dramatic al tenisului, ba chiar îl intensifică. Dacă am transplanta cu adevărat metoda din tenis în fotbal, ar trebui să punem în discuţie nu doar trecerea îndoielnică a mingii de linia porţii, ci şi acordarea unei lovituri libere din preajma careului, a unui corner, a unui cartonaş, ce pot decide rezultatul unui meci cam cât un punct în sportul alb.

Cum ar funcţiona oare HawkEye în cazul unui ofsaid în fotbal? Pentru un minut, stadionul s-ar transforma într-un cinematograf de Mall, închis în diamantul clar, dur şi incasabil al aşteptării verdictului. Totala transparenţă ar cere ca pe tabelă să se proiecteze reluarea fazei, animaţia computerizată oferind diferite perspective ale disecţiei. Ca la „Procesul” sau „Recursul Etapei”, jocul în sine ar fi fragmentat de un balet îngheţat având ca scop extragerea cu forcepsul a adevărului. Cât ar mai conta faza de dinaintea înscrierii golului contestat, celelalte faze, meciul în sine? Cine şi le-ar mai aminti?

Platini are dreptate. Fotbalul trebuie să rămână, atât cât se poate, în sfera umanului, aşa cum în tenis, un sport în care numărul de arbitri e net superior celui de jucători, este de preferat ca degetul, şi nu un cip, să sesizeze vibraţiile fileului la neţ. Trişarea lui Henry ar fi fost la fel de uşor observabilă şi de un sistem video, şi de un arbitru suplimentar, plasat în zona fierbinte a porţii. Dacă însă doar cinci molecule din Henry ar fi atins trei molecule de minge, iar observatorului uman i-ar fi scăpat aceasta, nu m-ar mai interesa, aşa cum nu m-ar interesa verificarea orizontalităţii bârnei cu nivela, în cazul gimnasticii, sau folosirea microscopului electronic la snooker, pentru a se vedea dacă două bile se ating. Un sport, orice sport, mutat prin executare silită pe scena infinitezimalului nu mai e sport, ci lucrare de diplomă, experiment ştiinţific sau, cum spuneam, supă de pixeli.

Un fotbal fără proteste, dubii şi greşeli ar avea farmecul completării unui formular bancar. Este mai apropiat fotbalul, ca activitate, de un joc (vă imaginaţi un şotron supravegheat de senzori pentru călcarea liniilor?) sau de activităţi în care doar aflarea adevărului e miza demersului, cum ar fi un proces? Vorbim de justiţie? Atunci, în numele dreptului la justiţie, echipei defavorizate ar trebui să i se permită recursul. Francezii ar susţine că operatorul sistemului are un bunic numit O’Henry, că degetele lui Henry cel îndemânatic au fost rapid adăugate pe film, că lipsesc cadre din înregistrare, că umbrele lăsate de nocturnă pe faţa balonului sunt suspecte, la fel şi flashul albăstrui apărut acolo din senin. La rândul lor, irlandezii ar spune că înregistrarea e originală, aducând ca martori nişte băieţi de mingi din spatele porţii.

Să nu ne minţim însă: singurul motiv pentru care HawkEye ne face cu ochiul e legat de miza financiară. Nimeni nu cere arbitrajul electronic decât atunci cînd potul ajunge la milioane de euro. Fotbalul trebuie însă să fie acelaşi, fie că joacă Recolta Vişani pe terenul şcolii, cu echipa satului vecin, sau Barcelona cu Manchester United în finala Ligii Campionilor. Nu trebuie să existe două feluri de fotbal, unul al mizelor suculente şi altul al plebei, aşa cum dreptul la justiţie, educaţie şi asistenţă medicală trebuie să fie universal, şi nu doar în teorie.

Cea mai bună definiţie a sportului a dat-o Roland Barthés, „sportul e un contract între oameni” – aşadar oameni, cu greşelile sau fraudele lor -, nu între indivizi şi instanţe electronice de judecată. Sportul e mai degrabă calea prin care se ajunge la un rezultat decât rezultatul în sine. Am fost furaţi de arbitru? A fost sau n-a fost? Spre deosebire de politică sau de ştiinţa numărărilor exacte, sportul ESTE. Ceea ce cu-adevărat contează se desfăşoară în faţa ochilor noştri, pe teren, nu se restabileşte, ulterior, în pântecele maşinii.

Aştepând miracolul

Majoritatea echipelor româneşti participante în Europa League au fost mâini moarte. Prezenţa lor în competiţie a avut un singur sens: acela de a complica puţin calculele în grupă. CFR Cluj a semănat cu o pisică leneşă şi grasă, căreia nu-i mai arde să prindă şoareci. Timişoara s-a răcit pe aragaz, după ce rarele răbufniri ale apei au stins focul. Steaua, un mantou cândva strălucitor din care astăzi se hrănesc moliile, a resimţit greaua lovitură dată de UEFA fotbalului românesc, desfiinţarea Cupei Intertoto.

Rămâne Dinamo, care, ca de obicei, aşteaptă un miracol. Cumva, presentimentul succesului e mai mare în asemenea situaţii. Şansa de 1 la sută capătă strălucire, dintr-o probabilitate jerpelită devine posibilitate clară, căci nu putem exclude o intensificare a gripei porcine în Atena sau o ploaie de meteoriţi în careul grecilor. La întrebarea „Are Dinamo şanse să se califice?”, toată lumea răspunde „De ce nu?”, dar nimeni nu prea găseşte argumente pentru „De ce da”.

La Dinamo, în ultimul timp, între schimbul de fanioane şi cel de tricouri, mulţi au existat pe teren doar pentru a se atinge numărul regulamentar de jucători. Jumătate de echipă a jucat fotbal, cealaltă a aşteptat cuminte întoarcerea lui Moş Niculae, care, deşi insuficient pregătit, le-a aşezat victoria în ghete. Miracolul următor e construit de acţionari cu grijă în jurul unui alt jucător-surpriză. Clubul roş-albilor cu drept de eternă reîntoarcere nu-i cuprinde doar pe Mărgăritescu şi pe Andone, ci şi pe Moş Crăciun, aşteptat de conducerea clubului să vină mai devreme şi să rezolve meciul de la Atena.

Curb your Seinfeld Enthusiasm, by Iulia

În episodul final din „Curb your Enthusiasm”, Larry David urmăreşte un episod dintr-un episod „Seinfeld” turnat în 2009. George a inventat iToilet, un dispozitiv de localizare a celei mai apropiate bude publice, dar a pierdut totul investind alături de Bernie Maddoff.

Dacă nu aţi urmărit „Curb your Enthusiasm”pe HBO (la noi, „Larry David, inamicul public numărul 1”), făcut de cel care, alături de Jerry Seinfeld, a creat „Seinfeld”, aţi pierdut un serial foarte bun.

P.S. Mulţumesc, Iulia!

Balonul de aur

Messi şi Barcelona au prezentat în 2009 nu fotbalul viitorului, ci fotbalul imaginarului.

Privind clasamentul de la „Balonul de Aur”, observăm că cinci din primele şapte poziţii sunt ocupate de fotbalişti care, de-a lungul anului, au jucat sau joacă la Barcelona. A contat, probabil, mult acea finală de Champions League, în care, cu excepţia primelor cinci minute, Manchester United nu a găsit mingea. La fel, cele două manşe semifinale cu Chelsea, desprinse parcă dintr-un manual de tactică militară, întâlnire pe care teamul catalan a tranşat-o, miraculos, în ultimele secunde.

În general, acest premiu se dă în urma unui act contabil, trebuie să fi cîştigat o competiţie majoră pentru a-l primi. Cred însă că Messi îl merita nu pentru că a câştigat cu Barcelona tot ce o echipă putea dobândi într-un sezon – Liga Campionilor, titlul în Spania, Cupa Spaniei, Supercupa Spaniei şi Supercupa Europei -, ci pentru modul în care le-a câştigat.

În zona din faţa careului advers, Barcelona este un desen animat. Pe Messi îl vezi zâmbind ştrengăreşte în timp ce aprinde fitilul unei bombe pe partea dreaptă, apoi ia-l de unde nu-i! Îl regăseşti câteva secunde mai târziu, tăind cu fierăstrăul un cerc în jurul închizătorului advers sau ieşind dintr-un muşuroi chiar în faţa porţii, pentru a înscrie cu capul. Nici o altă echipă nu şi-a instalat laboratorul de creaţie în chiar inima teritoriului advers, unde se joacă un fel de handbal cu piciorul de-a lungul semicercului imaginar. Această activitate are ceva din bucuria fotbalului jucat în recreaţie, în acele 10-15 minute în care se concentrează tot farmecul jocului: goana pe scări, alegerea echipelor, pasele, golul, gâlceava, revenirea în clasă cu faţa roşie şi cu mingea la subraţ, când profesorul strigă deja catalogul.

Mai important, nu mi-l pot imagina pe Lionel altfel decât cu mingea la picior (orice altă ipostază ne-ar aduce înaintea ochilor, asemenea unui violonist lipsit de vioară şi arcuş, o ciudată absenţă), uşor înclinat înainte, căutând fisuri în zidul adversarilor, idei, soluţii. Aici se află adevărata caracteristică a geniului: de cele mai multe ori, pariez că Messi habar nu are ce va face în secunda următoare: e primul suprins de direcţia în care îl poartă tălpile, de curba pe care o vor descrie şoldurile şi genunchii.

Şi când se împleticea, euforic, gata să cadă de pe platforma autobuzului care-i transporta pe campionii Europei prin Barcelona, aveai senzaţia că, undeva, ascuns privirilor, există totuşi un balon şi că totul nu este, de fapt, decât un alt dribling.

Clasicul

Barcelona – Real e pomul lăudat de la care mereu te întorci cu sacul plin. Nu neapărat de goluri, căci fotbalul, asemenea lui Moş Crăciun, nu-ţi dăruieşte doar cadouri, ci şi aşteptarea, speranţa, pânda, năvălirea spre baza bradului sclipitor, surpriza. Nu-mi amintesc să fi rupt vreodată ambalajul de pe un „El clasico” şi să rămân dezamăgit de ce găseam înăuntru, chiar dacă nu era chiar ce mă aşteptam să fie.

Poate că este şi meritul transmisiei TV. Ceea ce la noi e o tocană de noroi şi purici, prin care vezi vânzolindu-se nişte oameni, acolo e un act de o desăvârşită claritate. Dar nu e vorba doar de diferenţa tehnologică, de tradiţie şi valoare, de miliardul de euro care, încriptat în picioare de fotbalişti, a jucat duminică pe Camp Nou. Fotbalul mare trece oricum de sticlă, devine senzaţie pură, ca atunci când stai în miezul acelor acvarii imense, despărţit de rechini fioroşi doar de un strat subţire, transparent.

Dovadă stă experienţa stranie a zapping-ului. Părăsind Camp Nou pentru Ghencea, aveai senzaţia că, deşi e acelaşi sport, unii îl practică în pantofi de dans, alţii în cizme de plumb, iar în acele momente îţi venea să restartezi televizorul, ca pe-un calculator blocat. Dar dacă te-ai fi teleportat nu între două lungimi de undă, ci între două stadioane?

De aceea, în faţa oricărui meci românesc cu trei bare în câteva secunde, răsturnare de scor şi gol decisiv în prelungiri, prefer un Barcelona – Real pentru care nici măcar nu s-ar găsi o minge cu care să se joace. În virtutea acestui clasic modern, ce nu poate rămâne astfel decât fiind mereu altfel, cred că ar fi fost palpitant să-i vedem pe Messi, Iniesta, Kaka, Ronaldo şi jucându-se de-a hoţii şi vardiştii.