Autogoluri

Din 2003, an în care Unirea promova în liga secundă, iar în Ghencea se instala un nou patron, unsprezece antrenori au trecut prin mâna Unicului Tehnician.

Din 2006, an în care Steaua ajungea în semifinalele Cupei UEFA, iar Unirea promova în prima divizie, la Urziceni a fost un singur antrenor.

Avem, aşadar, o echipă venită de nicăieri, rezultat parcă al unui experiment atomic în pustiu, şi o fostă câştigătoare a Cupei Campionilor, care se descompune în fiecare zi. Echipa din Ghencea avea tradiţie, palmares, lot puternic, un public numeros, cel mai mare stadion din România, bani, metri pătraţi de ştiri şi interviuri alocaţi în paginile de ziar. Echipa din Bărăgan nu avea nimic. Când, rareori, există o ştire cu patronul Unirii, ziarele au o mare problemă în a o ilustra, pentru că nu prea există fotografii cu Bucşaru. În acelaşi timp, omologul lui de la Steaua, cu excepţia scurtelor hibernări din campaniile electorale, locuieşte în televizor, de unde oferă cu orele sfaturi despre politică, sex, fotbal.

În 2009, Unirea e dovada că totul e posibil, iar Steaua ilustrează faptul că „aşa nu se mai poate”. Pe acelaşi stadion, la unele meciuri spectatorii sunt căutaţi la CNP-uri, la altele sunt rugaţi să vină în tribune. Iată un sens al adevăratei performanţe: să se strige „România!, România!” la partidele unei echipe de club, în timp ce vorbele Patriotului din Pipera cad ca frunzele uscate.

Dacă aş fi patronul Stelei, privind înapoi la toate acestea, m-aş zvârcoli de ruşine şi regrete, apoi mi-aş pune singur CNP-ul pe lista interzisă. Acesta e unul din marile eşecuri ale fotbalului românesc: să ai o astfel de echipă şi să-i înscrii în mod repetat autogoluri.

Ruşinea

După ce Wigan a pierdut cu 9-1 partida cu Tottenham, căpitanul echipei, Mario Melchiot, a declarat că toţi coechipierii săi le vor înapoia banii pe bilete suporterilor care au fost la respectivul meci.

Gestul lui Melchiot denotă o lipsă de respect faţă de fotbal şi de instituţiile sale. În mod normal, el trebuia să dea un interviu în care să-şi presare puţină cenuşă în cap, apoi să aştepte intervenţia celor competenţi în a rezolva problema. De pildă, clubului Wigan îi lipseşte un inimos preşedinte Argăseală care să ia măsuri concrete, dedicându-se trup şi suflet misiunii de a întocmi liste cu mii de suporteri interzişi. Iat-o pe FC Liverpool navigând prin miezul clasamentului, fără însă ca Borcea sau „Vasilele Turcul” lor să intervină telefonic la BBC pentru a acuza arbitrajul. Melchiot ar trebui să înveţe de la fotbaliştii români cum să vorbească despre ruşine fără a traversa acest sentiment. Asemenea stelei eminesciene, azi, aici, o vedem şi nu e. Uneori, e adevărat, pare că există, dar poate  fi şi semnul unei uşoare indispoziţii stomacale, a unei strângeri de pantof, umbra lăsată de un nor.

Cel mai mult însă le lipseşte englezilor un ziar dedicat fotbalului. Nu-l ascultaţi pe Dan Petrescu: el este un spion al fotbalului britanic paraşutat aici pentru a distruge buna funcţionare a Ligii 1 şi reputaţia presei de specialitate! O descriere a avionului cu care dinamoviştii n-au zburat se impunea, poate chiar şi ceva „new media”, de pildă un filmuleţ cu mereu surprinzătoarea gimnastică a stewardesei, căci pregătirile campioanei României de a juca în cea mai importantă competiţie a cluburilor sunt mai puţin interesante.

În România, fotbalul e cu adevărat tratat ca sport-rege, aici se manifestă adevărata cultură a competiţiei, care constă în a-ţi doborî adversarul cu orice preţ, prin orice mijloace. Britanicii au avut primul parlament, totuşi se încăpăţânează să menţină un monarh pe tron, fără să înţeleagă că lumea a evoluat. Noi, în schimb, progresăm uluitor în fiecare zi: avem un preşedinte care se comportă ca un rege şi un parlament care vrea cu orice preţ să-l debarce, ca pe vremea lui Cromwell.

Aşadar, Mario Melchiot, ai creat un precedent periculos: să le dai celor care te susţin senzaţia că ei contează. Aşteaptă următoarea etapă din Europa League să vezi cum ştim să ieşim, cu fruntea sus şi fără remuşcări, dintr-o competiţie în care, de fapt, nici n-am existat.

… Van Gogh …

autoportrait_de_vincent_van_gogh-commonswikimediaorg„Van Gogh nu poate fi privit îndelung, ca «Rondul». Fără să vrei, pleoapele coboară, ca să evite o prelungită confruntare.  Ochii albaştri ai lui Vincent Van Gogh par să te întrebe: «De ce nu mă lăsaţi în pace?». E ceea ce am simţit privind autoportretul pe fond de flăcări albastre … Iar încercarea de a te sustrage acestor priviri e zadarnică, pentru că febra din ochi e şi în marea galbenă a grâului bun de coasă, şi în zarea ameninţătoare, şi în ochii nebuni ai doctorului Gachet, şi în rugurile negre ale chiparoşilor. (Odată, în drum spre Nîmes, în sudul Franţei, am văzut mii de chiparoşi. Niciunul nu m-a făcut să mă gândesc la un rug. Erau chiparoşi obişnuiţi, pentru că şi ochii mei erau foarte obişnuiţi)”.

Ioan Chirilă, „Răsucind fusele orare”, Editura Sport-Turism, 1980.