Negociere

La Rapid se negociază. Ieri s-a discutat despre preluarea gumelor de mestecat lipite sub scaunele de la tribuna a doua, azi se poartă tratative legate de plasa porţii dinspre peluza I. Copos ar dori să vândă şi ochiurile, Stache n-ar prea vrea să cumpere nici nodurile, iar negocierile au intrat în impas.

Pentru ca timpul să treacă mai uşor, cei doi fluieră, servesc cafele, vorbesc despre vreme, fac vocalize, probează pălării, studiază algoritmul de cîştig la „În Oceanul Pacific …” şi se înfruntă la FIFA Manager, unde versiunile stachiană şi coposiană ale Rapidului repurtează victorii de răsunet în cupele europene.

Germanul calculează: fiecare zi de negociere îi aduce un plus de imagine, deci de ce s-ar grăbi? Copos socoteşte şi el. Când fondul de salarii era de un milion de euro, echipa nu a prins cupele europene, dar acum, cînd fondul a scăzut la 200.000 euro, Rapidul e lider. Aşadar, pentru ca echipa să ia titlul, tot ce trebuie să facă e să le ceară fotbaliştilor să vină cu bani de-acasă. Amândoi au, aşadar, timp berechet. În fiecare dimineaţă, bănuiesc că unul cere din ce în ce în mai mult, iar celălalt oferă din ce în ce mai puţin. Iată tranzacţia ideală între un om care nu ţine să vândă şi unul care nu vrea să cumpere.

Săptămâna viitoare este dedicată numărării firelor de iarbă şi a lucşilor din nocturnă. Apoi, într-un târziu, va veni o zi în care Copos va răsări deasupra planetei în scufundare ca un heruvim împrăştiind mărunţiş, iar Stache va intra, alături de Obi Mikel, Carew, Taiwo şi Doumbia, în galeria rapidiştilor aprig regretaţi, deşi nu au apucat nici măcar un joc oficial în Giuleşti.

Praful de pe tobă

Cam asta a vândut Dumitru Dragomir, cam asta se va alege de fotbalul românesc.

„Dănănae la PSV?”. „Costea la Porto?”. „Tănase la Galatasaray?”. Deocamdată, singurul transfer sigur din fotbalul românesc este cel al lui Dumitru Dragomir, de la LPF 2009 la LPF 2013.

Reconfirmarea sa e justificată de cele 85 milioane de euro plus TVA cu care s-au vândut drepturile de difuzare în 2008. În opinia mea, vom afla însă cât valorează cu adevărat Liga 1 doar după ce partidele vor fi transmise în regim pay-per-view. Până atunci, putem vorbi de planuri de afaceri bine sau prost făcute de un trust ori de altul. Cine va face primul acest pas se va găsi însă în postura celui dintâi grec care a pus piciorul pe sol în războiul troian, fiind străpuns imediat de săgeţi, de aceea nimeni, mai ales pe timp de criză, nu se grăbeşte să introducă sistemul.

Domnul Dragomir pare astăzi mai viclean decât Ulise, dar lucrurile se vor schimba în 2011, la viitoarea licitaţie. Cu siguranţă, decalajul valoric dintre fotbalul nostru şi cel european, deja imens, va fi şi mai mare. E foarte posibil să nu prea mai avem echipe în competiţiile europene, jucători români care să evolueze în campionatele străine şi arbitri autohtoni. În acest moment, partidele se pot urmări pe mai puţin de jumătate dintre televizoarele din România. O sumedenie de oameni au aflat că pot trăi şi fără a urmări sute de minute de fotbal românesc, deci acel preţ din 2008 a scăzut şi scade în continuare. Trustul câştigător a descoperit că nu a câştigat mai nimic, celelalte că e mai convenabil să vorbeşti despre fotbal decât să transmiţi fotbal.

Aceasta, pentru că LPF a vândut cu bani buni doar stativul, în timp ce zumzetul din jurul fenomenului, adevărata marfă, e la liber. Să observăm că, de pildă, Chivu e singurul fotbalist în activitate care apare în reclame. În afara unei apariţii pasagere a lui Nicoliţă – care şi aceea era mai degrabă justificată de imitarea lui -, aţi văzut însă un clip publicitar cu participarea vreunui fotbalist din Liga 1? În acelaşi timp, de câte ori credeţi că apar pe micul ecran, în SUA, sportivii din NBA şi de câte ori preşedinţii cluburilor de baschet? E o proporţie inversă între cele două cazuri. De ce? Pentru că, din punct de vedere mediatic, fotbaliştii noştri nu există.

De aceea, urmărindu-i pe preşedinţii cluburilor de fotbal din Liga 1 cum se declarau extrem de mulţumiţi, mă întreb câţi dintre aceştia realizau cât de păcăliţi au fost. Pentru că: 1. în 2011, vor primi mult mai puţini bani, 2. Numai 2-3 vor avea acces la „caşcavalul” european şi 3. nu echipele pe care le conduc sunt adevăratele valori de piaţă ale fotbalului românesc, ci chiar domniile lor. Ar trebui să-l angajeze pe Dragomir nu ca preşedinte LPF, ci să le managerieze apariţiile la TV.

O cheie de boltă

La CE de anul trecut, Spania a prezentat fotbalul viitorului, însă, din păcate, al unui viitor posibil doar ei. Pe faza defensivă, presingul seamănă cu mişcarea bielelor unui motor. Practic, fiecare jucător de construcţie al adversarului se trezeşte în faţă cu doi sau chiar trei oponenţi. Apoi, după recuperarea mingii, începe acea construcţie continuă şi rapidă, care aminteşte de încăpăţânarea unei picături de apă de a-şi găsi drumul printre dalele de piatră.

Pentru alţii, copiatorul are din start cartuşul cam uzat. Dacă în cazul Spaniei, ai senzaţia unei pisici care se răsuceşte în aer spre a o tuli imediat după aterizare, jocul naţionalei noastre încă prezintă aspectul unei sacoşe rupte, din care cartofii se rostogolesc pe scări. Uneori, mijlocaşul adus de pe dreapta pe stânga creează nu superioritate, ci învălmăşeală. Riscul unei echipe scurte – fragilitatea în centrul defensivei – se accentuează în cazul folosirii unor fundaşi lenţi. Un alt risc este acela că jucătorii trebuie să alerge continuu, deci pot cădea fizic.

Chiar şi aşa, o astfel de echipă e mai dinamică, având un potenţial ofensiv bazat nu pe aşteptare – ca în trecutul selecţionatei noastre -, ci pe construcţie. Să observăm că Unirii îi iese mai bine acest joc minuţios, bazat pe efort, poate şi pentru că l-a adaptat la posibilităţile ei. Când nu-i ai la mijloc pe „ţesătorii” Xavi, Iniesta, Silva, Alonso, joci cu un pivot în atac.

De aceea, rostesc un nume care încă nu a intrat în planurile selecţionerului: Bilaşco. Rar am văzut un jucător care să câştige aproape toate duelurile aeriene într-o partidă, fiind o posibilă cheie de boltă pentru o zonă în care încă suferim.

Naţionala oamenilor liberi

“Am ajuns să fac alergie când aud despre forţa grupului, despre unitate, mobilizare, atitudine, concentrare, mândria de a fi român dublată de orgoliul de a fi român, triplată de inteligenţa de a fi român atunci când lucrurile merg bine şi de deşteptăciunea de a nu mai fi chiar atât de român atunci când treaba merge prost”.

Articolul integral aici.

Liderul forţat

Nici nu jucă bine Tănase patru meciuri printre tricolori şi deja încercăm să-l tragem cu forcepsul pe piedestal, prin această repetată întrebare: „Va fi Tănase următorul lider al echipei naţionale?”. Uităm că în sport un lider nu se creează, ci se impune singur, asemenea masculului alfa.

Când Hagi a apărut la echipa naţională, nu a fost nevoie de miruiri pentru ca toată lumea să simtă că în jurul lui se va cristaliza selecţionata României. Totuşi, chiar şi atunci s-a vorbit de „Generaţia de aur”, nu de “1+10”. A venit apoi ceea ce în mod forţat s-a numit „Generaţia lui Mutu şi a lui Chivu”. Ce s-a ales din această construcţie? Principalii ei piloni, sub o formă sau alta, sunt în plin proces de măcinare. Este ca în bancul cu românul care, lăsat într-o cameră cu două bile, iese spunând că „o bilă s-a stricat, pe cealaltă am pierdut-o”.

Nu avem oare nicio vină în această chestiune? De la montarea unui bec până în politică, simţim nevoia unui tătuc, unui far călăuzitor, care să nu poarte doar bagajul de aşteptări, ci şi întreaga responsabilitate. Ne prindem cârceii speranţelor de un singur arac, neînţelegând că tocmai această presiune vegetală îl poate culca la pământ. Cristian Tănase este un fotbalist cu viteză, viziune a jocului şi talent, dar şi cu o anume fragilitate. Expus prea de timpuriu presiunilor şi forţărilor, ori el va ceda, ori ceilalţi se vor simţi, pe bună dreptate, nedreptăţiţi.

Nu de un lider de echipă avem nevoie în acest moment, ci de o echipă în care fiecare fotbalist să poată fi lider pe zona sa de joc. Când angrenajul va funcţiona cu precizia dorită, ne putem năpusti în interior să-i aflăm rubinele. Mai e însă mult până atunci.