… femeia (4) …

Ilona se afla triumfătoare, apetisantă, în farfuria dinaintea mea. Prăjeala nu face bine la ficat: am dezbrăcat-o de bluza roz, de foile prea strânse pe coapse, aşa cum îmi închipuisem carnea era dedesubt albă şi netedă, aburindă. Am prins cu degetele (furculiţă, de unde?) spinarea frumos arcuită, am desfăcut o bucată de la ceafă, ceafa aceea peste care se revărsa tuşul imensei coafuri, mi-am umplut gura cu aromele ameţitoare ale fiinţei ei, cu aceleaşi dibace două degete am scos pe marginea farfuriei câteva oase lungi şi ascuţite ca nişte agrafe, rupând apoi uşor capul splendid, îmbujorat, m-am întrebat dacă zâmbetul de zeiţă a supravieţuit trecerii prin uleiul tigăii, nu pot afirma că da, în oscioarele late ale craniului se-ascunde întotdeauna un suc fineţe ameţitoare, am supt bucăţică cu bucăţică, cerul gurii mele vibra de parfumul dumicaţilor întârziaţi; pentru curăţarea şirei spinării, de-o perfecţiune uluitoare, m-am servit de-un cuţit întâmplător lăsat pe masa alăturată, în râvna mea impetuoasă mi-a fost indiferent că lama îi era maculată de cărămiziul unei prize de boia, asemănarea coloanei cu un pieptene mi s-a părut de o jignitoare vulgaritate: Ilona îşi ţinea în această lungă şi desăvârşită scară a vertebrelor, închipuind cel mai supravegheat crescendo din câte au putut scrie compozitorii de sonate, tot secretul mlădiosului său mers, acum îmi explicam unduirile ei înnebunitoare prin lichidul curţii, prin canalele întortocheate ale subsolului bucătăriilor. Şi din nou carnea, carnea aceea dulce cu miros de untdelemn, de bunătatea căreia nu mă mai săturam …

( …) Acum, frumoasa, neasemuita Ilonă zăcea învinsă pe marginea farfuriei, numai şi numai oase albe, subţiri, strălucitoare, îmi simţeam fiinţa stăpânită de fiinţa ei, o savurasem şi o dobândisem ca un amant, reeditasem – dar mult mai cuprinzător, mai grav şi mai saţiabil – momentul ascuţit, concludent al trecerii ei, în mers voios, teribil, prin mine. Nu-mi amintesc să mai fi iubit vreodată atât de scurt, pe viaţă şi pe moarte, numai insectele acelea devoratoare cu aspect de circuite integrate, locuitoare sub frunze sau lespezi umede cunosc asemenea clipe sublime.

Notă: fragment din romanul „Licitaţia”, de Mircea Horia Simionescu, 1985.

O democraţie extremistă

După o emisiune a postului Realitatea, în care au fost asimilaţi drept „antibăsescieni”, domnii Pleşu şi Cărtărescu, pe drept cuvânt, au protestat. Dacă deschizi televizorul, observi că, indiferent de gen, singura idee de construcţie a unei emisiuni este „inventăm probleme inexistente, creăm categorii, pentru a simţi fiorul unor rezolvări false”. Ce a făcut Realitatea TV la acea emisiune nu reprezintă un pas înainte faţă de principalul concurent, Antena 3 – care a îngropat de mult demersul jurnalistic echidistant -, ci unul în lateral. La stânga sau la dreapta, chiar nu mai contează.

OK, să admitem totuşi că o producţie TV nu poate naviga prin abscons, având nevoie de tabere bine precizate, ca să înţelegem pe loc cine la ce poartă atacă sau care este „Insula Condamnaţilor” şi care cea a vedetelor. De ce sperie totuşi noţiunea de „centru”?

Pentru că, într-un peisaj dominat de partide, moguli şi patroni de fotbal, adevăratul scandal este gândirea liberă, singura ce are şansa să devină cu adevărat critică. Pentru un om cu putere şi interese, nu cel de dincolo de baricadă e adversarul cel mai periculos, ci moderatul neangajat, pe care lipsa opţiunii partizane îl transformă într-un factor subversiv. Ca urmare, i se pândeşte orice părere pentru a putea fi cât mai degrabă înfipt în insectar, încorporat, anulat.

Paradoxal, „omul de centru” cunoaşte şi el un antipod. Nu e însă cel ce şi-a precizat ferm apartenenţa la o tabără, oricât de departe de centru ar fi aceasta, ci cel care galopează la nesfârşit de-a lungul extremelor. Două exemple: senatorii PRM Codrin Ştefănescu şi Marius Marinescu. Traseele lor politice (PRM-PSD-PC-PRM, respectiv PDL-PC-PRM) spun multe nu doar despre moralitatea indivizilor, ci şi despre cea a partidelor care i-au acceptat. Oriunde există un steag nepăzit, ei îl ridică deasupra capului, scuturându-l energic, pentru a-l abandona imediat ce camerele de filmat se opresc. Puţine imagini sunt atât de tragice şi recompun atât de exact povestea Revoluţiei precum cele de miercuri, de la Primăria Capitalei: o cauză justă a fost târâtă în derizoriu de lideri autoproclamaţi, care au transformat un protest într-o bătaie, numai pentru a se înălţa pe piedestalul atenţiei publice.

Ceea ce ne aminteşte că, de 20 de ani, povestea se tot repetă şi că trăim într-o democraţie tristă şi extremistă, în care urletele acoperă mereu vorbele cu măsură.

Dă „refresh” presei sportive! (4)

Din propunerile primite de la voi:

1. Un site dedicat exclusiv fotbalului. Iată o poveste bine scrisă, despre Troaşcă şi „şutul-banană”.

2. Un reportaj interesant despre un patinator român cu un ochi de sticlă, calificat la JO 2010.

3. Un loc pentru tacuri, bile şi violonişti. Cuprinde şi un top al celor mai frumoase lovituri de snooker din toate timpurile, din care vă prezint aici locul întâi.

Vă reamintesc în ce constă ideea de “refresh” la presa sportivă. Să găsim variante. Voi îmi trimiteţi la ag@adriangeorgescu.ro link-uri ale unor articole sau bloguri interesante legate de sport, iar eu, la rândul meu, le popularizez.  Mai multe detalii aici.

Cazul ziaristului-playback

Un spot video mai vechi de autopromovare al GSPTV ne prezenta tandemuri  „finanţator de fotbal – ziarist sportiv” răsărind pe ecran, învăluite de vocea emfatică a announcer-ului, care sugera că jurnaliştii îi vor burduşi zdravăn pe primii, ţintuindu-i permanent sub tirul întrebărilor. Astăzi, observăm că jurnaliştii, deveniţi agreabili parteneri de dialoguri fără sfârşit, şi-au câştigat mai degrabă dreptul de a se tutui cu Borcea la telefon sau de a schimba ironii în direct cu patronul Stelei, în duplexuri TV.

Bineînţeles, publicul e vinovat, jurnalistul se află doar la dispoziţia lui, ca lăutarul ce-şi stabileşte repertoriul în funcţie de dorinţele mesenilor sau ca ospătarul aducător de mâncare. Alte sporturi? Am uitat partitura. Anchetă? S-a pierdut reţeta. Reportaj? Costă şi durează prea mult prepararea, se digeră greu. Meşterii noştri bucătari s-au specializat în ciorbă á la Pipera, o zeamă de discuţie telefonică cu zarzavat de onomatopee. Evident, este o piaţă liberă, dar una în care, paradoxal, mai toate restaurantele servesc acelaşi fel.

Mai nou, omul de la capătul tuturor firelor telefonice a devenit şi „resursă”, după cum scrie Gazeta Sporturilor, un filon  preţios ce trebuie exploatat cât mai mult timp posibil, astfel încât companiile extractoare concurente să primească ton de ocupat şi să nu aibă posibilitatea de a-şi înfige instalaţiile de foraj în el. Aţi remarcat însă că, de peste un an, cel mai iubit fiu al posturilor de fotbal nici măcar n-a mai călcat printr-un studio de profil? Efortul nu se mai justifică: fie muntele se deplasează cu camere şi microfoane la palatul lui Mahomed, fie îl sună, menţinându-l în această stare de veşnică atotputernicie cu ajutorul perfuziilor.

Ştiţi însă un lucru important dorit de public, dar pe care nu-l vedeţi aproape niciodată pe micul ecran în timpul unei transmisii de fotbal? Minutul şi scorul. Informaţiile de bază ale meseriei lipsesc, uneori nici măcar numele echipelor nu figurează pe ecran. Brusc, dorinţa publicului nu mai e lege, perioada de buimăceală a telespectatorului e speculată jalnic, în speranţa că, până se va dumiri cine, ce, cât şi când, el va îngroşa rândurile audienţei.

Tacâmurile lipsesc de pe mese, dar noi stăm în uşa bucătăriei, dându-ne coate şi spunând: „Uite în ce hal mănâncă ăştia!”. Cel mai sinistru episod din media sportivă s-a petrecut nu demult, când un jurnalist a trucat grosolan o înregistrare audio, prezentând-o ca ştire exclusivă. Care au fost reacţiile breslei? CNA a tăcut, iar vectorii de opinie s-au disociat atent, cel mult trăgând cornete pe lângă tâmpla „ziaristului-playback”. Desigur, se spune, „noi nu vom face aşa ceva niciodată, suntem oameni serioşi”. Dar dacă publicul – pe care azi, în mod convenabil, dăm vina -, hrănit cu asemenea producţii, va fi adus în stadiul de a le cere? Conform “teoriei publicului decident”, în acel moment vom înregistra şi voci pe repede-înainte. Uităm că oameni care acum cinci ani jurau că nu vor face emisiuni în stilul „inovatorului media” (telefon, „Ce credeţi despre …?”, „X a afirmat despre dumneavoastră că …, deci cum comentaţi?”) acum le fac sau participă la ele cu maximă seninătate.

Poate că, peste cinci ani, lupta pe audienţă se va da între laboratoare de prelucrare a vocii, care să asigure necesarul de exclusivităţi. Evident, şi atunci tot ţara va fi de vină.

Notă: rulată la viteză normală, înregistrarea de mai sus va dezvălui piesa „Filozofie despre nimic”, cântată de Vali Sterian & Compania de Sunet, muzică şi versuri Vali Sterian, de pe albumul „Veac XX”, din 1986.