Văzând meciul cu sârbii, te întrebi de ce ţara vecină a fost oglinda în care România s-a privit mai mereu, pentru că în fotbal suntem o Serbie lipsită de bărbăţie, cu spatele la poarta adversă şi cu cotul în figura adversarului.
Putem înţelege de ce bietul Rădoi făcea alpinism pe vârful Zigici: lor le-a udat Dumnezeu grădina, în timp ce pe la noi a fost secetă. Ne-au bătut însă total, fără posibilitatea unui recurs, pe sus şi pe jos, în jumătatea lor şi-n a noastră, pe tehnică şi pe viteză, în jocul individual şi în cel colectiv, mai mult, ne-ar fi bătut şi dacă intrau pe teren, laolaltă cu seniorii, toate echipele noastre naţionale, de la tineret pînă la Under 7 ani. Singura noastră şansă, în afara unei excomunicări dictate de FIFA la adresa Serbiei, ar fi fost ca arbitrul să ne dea vreo 375 de lovituri libere din preajma careului, poate am fi nimerit şi poarta. Ceea ce te face să te întrebi, până la urmă, de ce am jucat.
Feroezi, ţineţi-vă bine, a venit vremea să vedem, o dată pentru totdeauna, care echipă e mai tare!
Kozo Haraguchi mai are un an până la centenar şi a început să alerge la 65 de ani. Deţinerecordul mondial de viteză la suta de metri (22,04 secunde) pentru grupa sa de vârstă. Pe 27 august 2005, cînd l-a realizat, singura sa teamă a fost să nu alunece, întrucât nu mai concurase niciodată pe ploaie.
Sadayoshi Morita (94 ani) e cel mai în vârstă rugbist în activitate. Nu a abandonat sportul favorit nici după ce, la 80 de ani, a petrecut 3 luni în căruciorul cu rotile, în urma unei căzături din copac. „Dacă rugby-ul n-ar avea sprinturi, aş putea juca pînă la 110”, spune, motiv pentru care cochetează în prezent şi cu golful.
„Voi alerga până voi muri”, zice Fauja Singh (98 ani), care după moartea soţiei s-a mutat din India în Londra, unde, pentru a ucide supărarea şi plictiseala, a început să-şi provoace vecinii în vârstă la curse de alergare. Cu cât arătau mai bine, cu atât creştea distanţa şi astfel a ajuns să termine de şapte ori maratonul. Secretele sale? Gândirea pozitivă, alimentaţia şi faptul că pe ultimii kilometri ai curselor vorbeşte cu Dumnezeu.
Fauja spune că bătrânii seamănă mult cu copiii, pentru că au mare nevoie de atenţie. Asemănarea există însă şi în alt plan. Urmărindu-i pe Kozo sprintând, cu short-ul lui larg şi picioarele curbate, pe Sadayoshi încleştându-se în grămadă, pe Fauja făcând gimnastică înaintea alergării, ai pregnanta senzaţia că priveşti nişte copii. Nu oboseala trupurilor descărnate captează atenţia, ci dimpotrivă, o anumită vioiciune, de parcă sunt prinşi într-o neîncetată explorare a celor înconjurătoare, născută din mirare, curiozitate şi dorinţă. Altfel, ce naiba să cauţi în copac la vârsta aceea?
Cine a deschis ieri televizorul nu putea să nu rămână uimit de inflaţia ştirilor politice. Într-un interval de numai câteva ore, am asistat la crearea de numeroase vârtejuri în mlaştina instituţiilor conducătoare: votarea în plenul Parlamentului pentru o nouă conducere a BNR, depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului, o asumare guvernamentală, de data aceasta legată de legea pensiilor, o cerere de sancţionare a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În acelaşi timp, numeroşi oameni se aflau în grevă. Acestora, premierul le-a propus amânarea protestelor până după alegerile prezidenţiale, spre a fi regăsit, câteva ore mai târziu, în fruntea unei adunări ce dezbătea modurile posibile în care poate fi susţinut actualul preşedinte, la respectivele alegeri.
Ocuparea postului de ministru de interne nu a contat în vederea organizării unei lupte cât mai eficiente împotriva infracţionalităţii, a fost doar o miză legată de o cât mai avantajoasă numărare a voturilor. Partidul care a pierdut postul s-a retras din guvern spre a se regupa în Parlament, unde a organizat o altă baricadă.
Suntem într-un stadiu în care alegerile – teoretic, cel mai important moment al unei democraţii, în care există şansele examenului în faţa electoratului, a dezbaterii publice, a primenirii instituţiilor – au devenit cel mai toxic moment pentru ţară. Fiecare chemare la urne e precedată de lupte neruşinate. Ieri, dacă seismul ar fi scuturat scoarţa terestră nu în Vanuatu, ci în Vrancea, aceşti oameni, după o temporară pitire sub grinzi sau tocuri de uşă, ar fi continuat să se lupte pentru posturi, contracte şi putere.
Momentul actual ne arată – în ceasul al treisprezecelea, din păcate – ce mult am fi avut nevoie în tot acest răstimp de Regele Mihai. Ţinut ani de zile în afara graniţelor, ca un paria, jignit în nenumărate rânduri, a fost transformat în pericol public pentru popor, când, de fapt, Majestatea Sa reprezenta un pericol tocmai pentru această clasă politică sălbatică. S-a spus că este prea în vârstă, dar iată că, două decenii după momentul primelor mistificări, Majestatea Sa este mai vie decât spectrele ce populează actuala viaţa noastră politică.
Îndrăznesc să cred că monarhia, indiferent de formele în care s-ar fi instituit, ar fi fost un sistem de apărare mult mai bun în faţa acestor microbi care ne mănâncă din interior.
Ediţia de astăzi are o mare legătură cu FC Liverpool şi cu ai ei fotbalişti care nu sunt singuri niciodată.
1.Un articol despre „The Reds”, care aminteşte de nişte borne din istoria echipei.
2. Un punct de vedere interesant ce reuneşte, deloc forţat, definiţiile date interfeţei relativiste de către John von Neumann şi Paul Virilio cu un gol marcat de Steven Gerrard. Iată golul, restul citiţi aici.
Vă reamintesc în ce constă ideea de “refresh” la presa sportivă. Să găsim variante. Voi îmi trimiteţi la ag@adriangeorgescu.ro link-uri ale unor articole sau bloguri interesante legate de sport, iar eu, la rândul meu, le popularizez. Mai multe detalii aici.
La Steaua şi la Dinamo e nevoie de antrenori care să facă, rapid şi în tăcere, câte puţin din toate.
După cucerirea Daciei, scrie „Cotidianul”, romanii au făcut în primii doi ani 450 de kilometri de drum, ce rezistă şi astăzi. Zilele trecute, la mai puţin de o săptămână după darea în folosinţă a centurii Gherlei, părţile de şosea care nu se sprijineau pe vechiul drum roman s-au prăbuşit, din cauza ploii. Din acest gen de întâmplări vine şi bancul cu retragerea aureliană, când împăratul, trecând Dunărea în fruntea legiunilor – pe podul construit tot în timpul domniei unuia dintre predecesorii săi pe tronul Romei -, se întoarce cu faţa către teritoriul abandonat şi spune: „Neamului prost să-i …”, mă rog, cam ce-au zis, folosind alte cuvinte, Bergodi şi Bonetti, referindu-se la foştii angajatori.
Departe de mine gândul de a-i socoti drept deţinători în exclusivitate ai competenţei în materie de construcţie pe antrenorii italieni sosiţi în provincia fotbalistică numită România, însă ceva din preocuparea pentru crearea unei infrastructuri s-a simţit în cele ce au făcut Zenga, Bergodi, Trombetta şi Bonetti, poate chiar şi Napoli. Problema se află, în primul rând, la angajatori, care trăiesc cu senzaţia că succesul lor rapid realizat în lumea nisipurilor mişcătoare româneşti poate fi reprodus în sistemul aşezat pe legi mult mai solide al performanţei sportive. Povestea domnului Borcea e ilustrativă. Adus la Dinamo întrucât manifesta intenţia de a deveni arbitru, i s-a intuit un oarecare talent managerial şi, în timp, după un scurt stagiu de şoferie, a ajuns unul dintre conducătorii importanţi din Ştefan cel Mare. La fel se întâmplă şi în Ghencea, unde există modelul succesului rapid din vânzarea de brânză şi de geografie.
Practic, unui antrenor i se cere astăzi să fie psiholog, pedagog, bun comunicator, tehnician aflat la curent cu tot ce e modern în fotbal, apărător al fotbaliştilor în faţa atacurilor venite din culise. El preia mereu o barcă în plin proces de scufundare, cu care trebuie să traverseze oceanul. Dacă se preocupă prea mult de astuparea găurilor, pregătind temeinic călătoria, e demis rapid, întrucât semnele înaintării în clasament nu se văd. Mai apreciat este cel ce se avântă în necunoscut cu o barcă găurită. Chiar dacă se va scufunda la 200 de metri de ţărm, în memorie va rămâne senzaţia acelei avansări furtunoase dinaintea ducerii la fund, iar peste un timp va fi rechemat la cârmă.
De aceea e nevoie de „antrenori pământeni” la Steaua şi la Dinamo: pentru a juca mai bine farsa evoluţiei, care începe ca un lucru deosebit de serios, transformându-se pe parcurs într-o glumă. Doar specialiştii autohtoni, deja adaptaţi stilului patronal, pot realiza concomitent şi pe jumătate toate operaţiunile necesare, cu o mână să astupe spărturi, cu cealaltă să vâslească, ţinând în acelaşi timp discursuri de îmbărbătare echipajului. Nu e o problemă că astfel vor înainta în cerc sau cel mult în spirală, învârtindu-se în jurul punctului de plecare: ţelul dorit de angajatori nu e atât performanţa, cât rămânerea lor în prim-plan şi la putere.
Notă: piesa se numeşte „Întoarcerea în cerc” şi apare pe albumul „Tainicul vârtej” al formaţiei Florian din Transilvania.
Salut. Pentru vreo două zile, din cauza unui atac armat virusat, comentariile voastre vor intra în moderare, deci dacă nu le vedeţi apărând imediat pe pagină, nu vă alarmaţi. Nu e o măsură legată de cenzură, ci una de apărare împotriva vânzătorilor de Viagra (nu că nu ne-ar trebui aşa ceva, cel puţin unora dintre noi :D ).
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
