Bucureşti, ghid pentru extratereştri

Cetăţeni din alte galaxii, dacă doriţi să ne vizitaţi capitala, căutând cel mai mare tort din lume ori cârnatul de lungimea Ecuatorului, iată câteva informaţii pe care nu le veţi găsi pe Google Earth.

Pentru început, să ştiţi că Bucureştiul e format din şase burguri cu infrastructuri medievale, numite sectoare, conduse de mici tirani, care joacă între ei un poker de imagine. De pildă, Onţanu îi plimbă gratis pe şefii de blocuri din sectorul 2 în Bulgaria, Negoiţă va da în folosinţă două pergole  în valoare de 84.000 euro, plus bănci şi coşuri de gunoi din lemn de esenţă nobilă, pe care se vor plăti 22,3 milioane euro. Piedone, abţibildul de pe ecranul Antenelor, aşază dinozauri din sârmă şi plastic în majoritatea intersecţiilor din sectorul 4 şi nu va trece mult până ce va pune „Răpiri din serai” între stâlpii de iluminat public.

În plus, s-a cronicizat o boală mai veche a edilului român, numită „delirul fântânilor” – care se manifestă prin tendinţa de a-ţi face oraşul să semene cu un şantier inundat de ţevi sparte şi iluminat de un tub fluorescent pâlpâitor. În sectorul 3 se vor cheltui 4 milioane de euro pentru 24 de arteziene cu senzori de vânt, programator de jeturi şi iluminare în culori. Sau poate, cine ştie?, sunt fabrici de apă: câţiva muncitori, înghesuiţi în interiorul lucrării, alătură forţat doi atomi de hidrogen cu unul de oxigen, împingându-i apoi pe ţeavă în sus. Cert e însă, dragi prieteni de dincolo de Lactee, că de-atâta licăr şi susur cristalin, necesităţile te vor tăia la fiecare intersecţie şi, cum nu prea avem toalete publice, acele siluete pe care le veţi vedea urinând stradal s-ar putea să nu fie statui.

Şi asta nu e încă totul, stimaţi drumeţi intergalactici, curioşi să vedeţi noua combinaţie citadină între Dracula Park şi Aqua Magic: Administraţia Lacuri-Parcuri propusese amplasarea pe străzile Bucureştiului a 20 de ceasuri de aur (700.000 euro), ridicarea unei cruci de flori (70.000 de euro), scuturarea zăpezii din copaci (22 milioane euro) şi înverzirea Bucureştiului pe timp de iarnă (700.000 euro), şi numai primele două dintre aceste măsuri au fost respinse de către primarul general.

Altul e însă pericolul principal. Prin faţa ferestrei mele, la vreo patru metri distanţă, trec 34 de cabluri, agăţate între doi stâlpi de iluminat public, care mai au puţin şi se cocârjează sub greutatea ciorchinelui informaţional, pe unde, bănuiesc, circulă planurile secrete pentru invadarea Mizilului. Această capcană reticulară a împânzit capitala şi se dezvoltă cu o viteză ameţitoare. Acum şase luni, când primăria a promis ultima oară că va îngropa respectivele cabluri, erau doar 23 în mănunchiul din faţa ferestrei mele.

Atenţie mare, aşadar, la parcarea verticală, temerari exploratori spaţiali! Fără îndrumări din partea unui binevoitor, riscaţi să zgâriaţi burta mijlocului de transport ori să cădeţi într-o fântână arteziană şi nimeni nu-şi va da seama că acolo s-a scufundat o navă extraterestră. Până în decembrie veţi crăpa de frig: toată lumea va crede că sunteţi piticii de grădină cu senzor antiîngheţ şi reglare automată a jetului despre care se aude că vor fi montaţi în toate artezienele din Bucureşti.

Televiziunea de sport

Doi-trei oameni în studio şi-o ceartă prin telefon: acelaşi rahat în fiecare zi.

Îi vedem zilnic, în aceeaşi formulă minimal revoluţionară – Realizatorul şi Invitatul -, aşezaţi la pupitrul de comandă, ca la bordul navei Enterprise. Între ei curg, pe o plasmă, secvenţe decupate din Nimicul cosmic: o fază dintr-un meci de fotbal, câţiva fotbalişti urcând într-un autocar, un tip care declară ceva, apoi secvenţele reîncep, în aceeaşi ordine, ca un disc pe care sare acul. Cu un ton grav şi părintesc, de parcă tocmai ne împărtăşeşte reţeta secretă a castraveţilor muraţi, Realizatorul, acest Jean Luc Picard aflat pe Pământ, ne anunţă subiectul zilei.

Campionatul Mondial de atletism de la Berlin? Turneul de tenis de la Cincinnati? Nu, în general e vorba despre o vorbă, spusă de către Omul-de-Fotbal-1. Se reia respectiva cugetare stupidă, se răsuceşte pe toate părţile, e pusă invers înregistrarea, sunt comentate sensurile ei inexistente.

Atenţie, însă! Bravii exploratori au mai descoperit o formă de inteligenţă în Univers. „Îl avem la telefon pe Omul-de-Fotbal-2, care doreşte să-i dea o replică Omului-de-Fotbal-1″, anunţă agitat Realizatorul. La început, cele două organisme îşi vorbesc cu „dumneavoastră”, dar în câteva minute, ajung să se cunoască atât de bine şi să se familiarizeze fiecare cu habitatul celuilalt, încât se ajunge la o discuţie despre misterul venirii lor pe lume.

În acele momente, ceea ce astăzi, în secolul al XXI-lea, numim „televiziune de sport” atinge apogeul. Practic, nu mai avem nici „televiziune”, nici „sport”, doar două voci care se ironizează şi se înjură la telefon, în timp ce pe ecran curg aceleaşi secvenţe înregistrate. Cât timp durează ciocnirea acestor forme de necivilizaţie, exploratorii noştri lasă privirile în pământ, lăsându-se scăldaţi de fluidul purificator al dejecţiilor, intervenind doar atunci când şuvoiul ameninţă să se subţieze, mai punând o întrebare vicleană, mai aţâţând un pic spiritele. După circa 40 de minute, când nu se mai poate face nimic pentru stimularea secreţiilor celor doi combatanţi, le mulţumesc acestora pentru intervenţie, privesc în cameră, spun ceva de genul „Ne cerem scuze, dar acesta este nivelul fotbalului românesc”, apoi anunţă publicitate.

Misiune îndeplinită! Altă galaxie a fost civilizată de temerarii noştri exploratori. Timp de o zi, un „Best of” cu cele mai ascuţite injurii, prezentat drept „un savuros schimb de cuvinte”, va constitui ştirea zilei. O altă călătorie în timp e gata să înceapă, astăzi poate vom reuşi să atingem străfundurile comunei primitive şi baremul de audienţă. Engage!

Noul antrenor al lui Dinamo

Ieri seară, în cadrul Consilliului General din cadrul Comitetului Executiv de pe lângă Marea Adunare a Acţionarilor a fost ales noul antrenor al echipei Dinamo, prin deschiderea la întâmplare a ediţiei italiene din Pagini Aurii. Fericitul câştigător al unui mandat pe banca din Ştefan cel Mare este domnul Umbertino Trafaletti, faianţar din Verona, votat de către 293 dintre cei 412 acţionari. Contactat telefonic, domnul Trafaletti – care, printr-o fericită întâmplare, este şi vărul unui component al legendarei echipe Pistoiese din anii ’80 – a declarat că este conştient de imensa şansă care i se oferă şi că nu va repeta greşelile predecesorilor săi. Tehnicianul va fi secondat la cârma echipei de soţia sa, pensionată pe caz de boală.

S-au mai luat în discuţie cîteva măsuri pentru evitarea invaziei de spectatori pe terenul de joc: 1. organizarea partidelor cu trei ore înaintea orei de începere anunţate; 2. ridicarea unui cartier rezidenţial între tribune şi gazon; 3. orientarea tribunelor spre exteriorul stadionului; 4. organizarea unor competiţii automobilistice pe pista de atletism în timpul meciurilor.

Până ce însă Consiliul General din cadrul Comitetului Executiv de pe lîngă Marea Adunare a Acţionarilor va vota planul de măsuri, antrenorul Trafaletti a promis că va lucra la nişte scheme de atac cu ajutorul publicului. Iată acum 416-le pe care Dinamo îl va alinia duminică în meciul cu CFR Cluj, în ordinea pătrunderii pe teren şi a CNP-urilor …

Cine îi va pune cătuşe Elenei Udrea?

Trăiesc cu senzaţia că ne aflăm într-un reality-show politic, o coproducţie între toate partidele şi televiziunile.

De pildă, sunt convins că Gheorghe Pogea e un actor din „Mondenii” şi, trebuie să recunosc, unul foarte bun. Are gesturile acelea autoritare, trădând competenţă şi control, ale tipului care-ţi face semn unde să parchezi, apoi îţi dă de ştire că-i datorezi bani. Mi-l imaginez la preselecţia pentru rolul ministrului de Finanţe, interpretând, cu acelaşi aer comic, masori de fotbal, frizeri sau reparatori de lift.

Apoi, ar mai fi Emil Boc, actor de geniu pe scena politică, despre care ai putea jura că e prim ministru. Domnul în cauză e însă la fel de necesar acestei ţări pe cât este de util butonul de Scroll Lock pe tastatură. Apeşi respectiva tastă, se aprinde un beculeţ, mai apeşi o dată, beculeţul se stinge, atâta tot. O altă utilitate nu-i veţi găsi nici lui „Scroll Boc”.

Episodul difuzat ieri, cu Elena Udrea în rolul principal, mi-a amintit de o secvenţă din timpul liceului. Secretarul UTC al clasei, un băiat emotiv şi tocilar, trebuia să înfiereze o colegă pentru neplata cotizaţiei. Respectiva, în afara unor atuuri feminine extrem de vizibile, mai era şi fata directoarei. Tipul a început prin a o critica viguros, apoi, cu fiecare privire aruncată „victimei”, vocea îi scădea în intensitate, ajungând să propună prelungirea termenului până la care poate fi plătită cotizaţia. Cum să o cheme, aşadar, la ordine Emil Boc pe Elena Udrea? Organigrama Guvernului e una, cea a partidului e alta.

Scena venirii la comisie a semănat cu amprentarea unei vedete pe „Walk of Fame” de la Hollywood. Cu un buchet de flori primit de la unul dintre cei care urmau să o audieze, doamna Udrea strălucea ca o plantă carnivoră deghizată în panseluţă, gata să înhaţe toţi bondarii ce zumzăiau prin zonă. Când uşa liftului s-a redeschis, în duşul blitz-urilor, mă aşteptam ca doamna Udrea să apară costumată în oferte de turism din programul „Litoralul pentru toţi”, iar toţi bărbaţii prezenţi ar fi fost dispuşi să plătească tarif de cinci stele pentru privilegiul de a dormi între stabilopozi.

Ce mascul să-i pună cătuşe Elenei Udrea, altfel decât în imaginaţie? Dacă scenariştii vor o variantă credibilă pentru continuarea serialului, au nevoie la şefia comisiei de, scuzaţi cuvântul!, o muiere.

Donald Crowhurst

În 1968, “The Sunday Times” a organizat o cursă în jurul globului, de iahturi cu un singur ocupant, fără popas. Premiul era de 5.000 lire sterline (circa 70.000 euro, astăzi). S-au înscris nouă oameni, ce urmau să ia startul, după dorinţă şi posibilităţi, între 1 iunie şi 31 octombrie 1968.

Englezul Donald Crowhurst a intrat în cursă fără o mare experienţă în navigaţie, pentru a promova un echipament radio realizat de firma sa aflată în pragul falimentului. Dorea să-și întrețină astfel soţia şi cei 4 copii. A ipotecat totul, plecând în ultima zi posibilă, cu un trimaran greu manevrabil. O parte din provizii le-a uitat pe mal.

Pe 6 decembrie, după ce parcursese doar un sfert din distanţa planificată până atunci, a început să trimită rapoarte radio false, cuprinzînd poziţii-fantomă mult avansate. În acel moment, probabil mai spera că va recupera distanţa. Nu s-a întâmplat, iar el s-a adâncit în minciună. Să fi mers înainte era o sinucidere, dacă se întorcea era ruinat. Nu a depăşit nici măcar Insulele Malvine şi, în timp ce-şi repara, într-un port argentinian, vasul avariat, stafia acestuia realiza viteze incredibile prin Pacific.

În timp, a aflat ce înseamnă singurătatea; primea veşti despre ceilalţi concurenţi. Cinci abandonaseră deja, apoi francezul Moitessier, furios pe turnura comercială pe care o luase întrecerea, o preschimbase într-un voiaj de plăcere spre alte zări. Englezul Knox-Johnston încheiase cursa, dar cu un timp slab, de 312 zile, pe care el, având în vedere ultima poziţie pe care o declarase, nu avea cum să nu-l bată. Sudafricanul Tetley terminase înconjurul globului, dar mai avea 5.000 de mile marine pînă la Teignmouth, portul unde se afla sosirea.

Crowhurst ştia că trucul lui va fi descoperit, spera însă că, dacă va pierde, publicul – care ajunsese să-l divinizeze – nu-l va ţintui la zidul infamiei şi al falimentului. Apoi a aflat că Tetley, împins de la spate de viteza fantomei lui Crowhurst, forţase limitele vasului şi naufragiase. A înţeles că plutea în miezul unui ocean de ruşine, fiind condamnat să câştige şi să piardă totul. S-a oprit din acea alunecare buimacă şi a început să scrie în jurnalul adevărat. Se găsesc acolo peste 25.000 de cuvinte de om singur, poeme, adnotări pe baza unei cărţi a lui Einstein despre relativitate ori cărămizi ale un sistem filosofic despre călătoria în timp, divinitate şi iertare. Alte patru cuvinte sunt scrijelite pe balustrada vasului – „It is the mercy” – şi se referă la imposibila îndurare a mării şi a oamenilor.

Pe 1 iulie 1969, în cea de-a 243-a zi a cursei – pe care o planificase iniţial ca fiind a revenirii victorioase -, Crowhurst, ţinând în braţe cronometrul şi jurnalul cu date false, s-a aruncat în apele Atlanticului. Vasul său a fost găsit după douăsprezece zile, plutind în derivă. Singurul care a încheiat atunci cursa, Robin Knox-Johnston, a donat imediat banii obţinuţi familiei lui Crowhurst.

Ulterior, Tetley a început construcţia unei ambarcaţiuni pentru un nou ocol al Pământului, dar nu a putut obţine fondurile necesare şi, în 1972, a fost găsit atârnând de ramura unui copac. Cu excepţia lui Crowhurst, toţi ceilalţi 8 participanţi la cursă au reuşit să traverseze globul, fără popas, în navigări solitare, chiar dacă pentru asta au aşteptat – ori au pierdut – o viaţă.