Pastile de cap (4). Cada

Astupând orificiul de scurgere şi dând drumul la robinet, cada se umple în 5 minute. Dacă scot apoi dopul, cada se goleşte în 7 minute. Fireşte, apa curge în cadă şi se evacuează din cadă uniform.

Într-o zi, am deschis robinetul şi în clipa aceea a sunat telefonul (era Jim). N-am apucat să pun dopul în orificiul de scurgere. După ce am vorbit cu Jim chestii interesante, am revenit în baie şi cada tocmai ce se umpluse.

Ştiind că de la baie la telefon fac 15 secunde, puteţi spune cât a durat convorbirea cu Jim (şi, eventual, despre ce am vorbit)?

Răspunsuri corecte: 1. 17 minute, 2. nu ştiu.

mandu.ro

Prietenul meu Laurenţiu Mandu şi-a făcut site, cu tot felul de ştiri, maşini şi alte nebunii. Vă invit să-l vizitaţi.

Era prin 1999, când mandu.ro şi adriangeorgescu.ro munceau de zor la acelaşi calculator, în redacţia ProSport, la următoarele articole: nba.exe, Need For Speed 4, FIFA 98 şi, ca o reverenţă făcută genului clasic, Lotus. Eram, bineînţeles, extrem de atenţi în munca noastră, mai ales că tolo.ro avea ochiul ager şi era iute de amendă.

La fel de iute şi de ager era şi mandu.ro, care câştiga mereu la Need for Speed, deşi, ca să respect adevărul istoric, nu prea avea talent la acest sport. Ca dovadă aduc faptul că s-a făcut copilot de raliuri (printre altele), căci ce e un copilot decât un pilot care nu ştie cu „covrigul”? Într-un târziu, am descoperit şi de ce mă bătea mai mereu. Jucând pe aceeaşi tastatură, eu aveam butoanele din dreapta, dar frâna mea de mână era tasta SPACE, pe care mandu.ro o apăsa cu generozitate cu degetul mic de câte ori eram în pericol de a câştiga vreo cursă.

P.S. Sau e pilot? Parcă. Asta nu înseamnă că ştia cu „covrigul” la Need for Speed, mai ales că juca din taste şi avea una în plus.

Dreptul la replică al cutremurului

Vrei să devii vedetă TV? Dacă nu deţii nurii unei asistente de Capatos sau de Lazarus, prinzi cu şuruburi un dinam de bicicletă la un contor stricat de gaze, îi ataşezi o antenă de la un radio Gloria (merge şi de la un „Tehnoton”) şi două ventuze din acelea cu care se prind calendarele de faianţă. Te prezinţi apoi la OTV, lipeşti în direct ventuzele de fruntea lui Dan Diaconescu, asculţi puţin şi zici că va fi cutremur. Când? Într-o vineri, pe seară. Sau poate în cea de-a şasea joi din august 2012, nu contează, important e că va fi. Dacă nu eşti crezut, scoţi electroencefalograma bunicii şi demonstrezi pe baza datelor din grafic.

Nici cutremurul nu mai e ce-a fost, un terorist tăcut montând neştiut bombe cu ceas în adâncuri, năruind blocuri când vrea el, acum are purtători de cuvânt la TV, care ne spun aceeaşi poveste a drobului de sare. Milioane de oameni care nu au simţit sâmbătă seară uşoara scuturare a scoarţei terestre s-au îngrozit ulterior, deschizând televizorul. E neplăcut să mori şi să afli asta mai pe seară la ştiri, te simţi chiar puţin vinovat că n-ai simţit ceea ce i-a făcut pe respectivii analişti – teoretic, oameni cu calm şi obiectivitate – să devină nişte programatori ai panicii.

Un redactor de la Realitatea a vorbit minute în şir despre ce a simţit el în timpul şedinţei de sumar, când s-a petrecut catastrofa, deşi era suficient ca Tatulici să ia cuvântul pentru ca seismul să aţipească. Tot acolo, un domn spunea un lucru evident: Guvernul ştia, dar n-a spus. La Antena 3 nu m-am uitat, bănuiesc însă că titlul era „Băsescu, Richter şi Mercalli conduc România spre dezastru”. OTV-ul a anunţat în programul de seară un cutremur live, dar RATA în care se aflau undele a făcut probabil pană pe la Pătârlagele şi n-a mai ajuns în studio.

A fost şi năvala noii forme de televiziune “interactivă”, adică fişierele video primite de la telespectatori. Am văzut un filmuleţ în care o sârmă desena în mod înspăimântător nişte sinusoide pe hârtie şi unul în care nişte oameni ieşeau pe uşa blocului. Vă daţi seama ce cutremur mare a fost dacă oamenilor le ardea să filmeze, atunci când viaţa trebuia, teoretic, să li se deruleze pe dinaintea ochilor? Dacă trimiteam, de pildă, filmarea de la nunta mea, cu chiote şi oameni piliţi, pariez că imediat apărea pe post şi toţi ar fi îngheţat de frică în fotolii.

Oricum, bine că “futurologii” nu ne-au dat dovada priceperii lor în zilele premergătoare cataclismului. Iliuţă numerologul presimţise ceva, dar s-a abţinut (putea fi, în definitiv, o piatră la rinichi), însă Doru Pârv a făcut la un moment dat cu ochiul spre cameră, iar Urania a strecurat vineri o aluzie subtilă pe la zodia peştilor. S-au aflat la datorie numai “cutremurologii” sfătoşi, care au rulat aceleaşi recomandări: “Stai sub grindă!”, “Nu fugi pe scări!” şi, mai ales, “Nu intra singur în panică, te ajutăm noi!”.

Poate că mai degrabă avem nevoie de un ghid împotriva spaimei pentru momentele în care nu se întâmplă nimic, dar când televizorul e deschis. Sau de un cod de procedură pentru alte situaţii periculoase. De exemplu, aş vrea ca un astfel de profet care ştie totul despre toate să mă înveţe ce să fac în cazul în care mă prinde cutremurul în avion, la mare înălţime. 

Presimt că următoarea modă la TV va fi prezentarea calamităţilor la pachet. Gripă porcină cu cutremur, ciumă neagră învelită în război atomic, epidemie de mătreaţă plus invazie extraterestră de lăcuste, cu bonus străpungerea Pământului de un meteorit gigantic, pe la Buhuşi.

De când capacitatea de a stârni groaza i-a fost furată de televiziune, cutremurului i se încalcă drepturile la intimitate şi chiar la replică. A ajuns un simplu criminal de la ora 5, care bea o damigeană de ţuică şi-i crapă capul ibovnicei cu toporul, după care se culcă şi e arestat. Apoi vine echipa de filmare şi ia interviuri cu vecinii cutremurului – “Părea un tip liniştit …”. Mai lipseşte ca Radu Cătălin Tănase, cu figura sa de participant profesionist la priveghiuri, să aşeze, la 120 kilometri adâncime, microfonul sub buza unei plăci tectonice, interpretându-i tăcerea drept semnul unui inevitabil şi imediat sfârşit al lumii.

Fotbalul modern

Se aruncă o bilă elastică pe scări de la ultimul etaj şi, dacă nici o gospodină nu va deschide în mod neaşteptat uşa să scape de mirosul de chiftele, dacă toţi locatarii vor respecta indicaţiile antrenorului, folosind liftul şi deplasându-se pe paliere de-a lungul marcajelor, calculele staffului nostru tehnic arată că bila se va opri de fiecare dată în acelaşi loc de la parter.

Acesta e fotbalul modern, devenit astfel de când, din motive necunoscute, tot mai multor antrenori a început să li se spună „Mister”: o simfonie de unghiuri şi de trasee prestabilite, în care parcă şi nivelul de spectacol se poate seta dinainte. Arhitecţii jocului desenează pasele şi transmit planul la departamentul care se ocupă cu lipirea pe sub gazon a circuitelor, apoi jucătorii se deplasează ca ospătarii printre mese, numai că, graţie dublajului din zonă şi a gradului înalt de profesionalism, nu veţi auzi niciodată: „Îl trimit pe colegul”.

Nutriţioniştii ridică cifra octanică a sângelui, dăruind inimii o treaptă de viteză în plus, astfel încât jucătorul să reziste 90 de minute pe teren, plus o eră glaciară dacă se intră în prelungiri. Preparatorii fizici modelează materialul biodegradabil primit de la departamentul de achiziţii, le toarnă jucătorilor puţin ulei în ureche, le verifică aprinderea, indicii somatici şi precizia GPS-ului, apoi îi aşază pe banda de montaj care îi scoate la gura tunelului. După care inginerul de sistem rulează programul, apăsînd „Next” de cîte ori căsuţa de „dialog” apare pe ecran, iar la pauză e grijuliu să introducă al doilea CD de instalare pentru varianta tridimensională a pachetului comun FIFA Manager plus FIFA 09.

Da, e frumos fotbalul modern, iute şi furios ca un atac de cord, dar parcă mi-e dor de un jucător care să-şi ţină mîinile în şold, ca Lăcătuş, de lenea seniorială a lui Dobrin şi de o minge fără focos încorporat, care să ia efect. Mă lasă rece atât de apreciatele faulturile tactice de la jumătatea terenului şi, sincer vorbind, m-am cam plictisit de lumina paradiziacă a nocturnei, care a făcut din fotbalist un lucrător într-un birou mult mai mare, prestând în vecinătatea nopţii pentru a putea fi văzut de cât mai mulţi lucrători ai zilei. Mi-e dor de un meci la ora 3, să curgă apele pe jucători, măcar să vedem că sunt vii, nu nişte zombies de care nici cârceii nu se mai lipesc, risipind atâta energie, încât dacă ar fi conectaţi wireless la nocturnă, ar putea s-o ţină aprinsă pe toată durata partidei.

Astăzi, nici la  „Nene, dă-ne şi nouă mingea!” nu mai poţi reacţiona oricum, e posibil să apară un Mourinho care să-ţi strige că pasa trebuia dată pe poziţie viitoare, de aceea uneori îmi doresc ca magneţeii lui Vochin să se dizolve, ca nişte pastile de calciu Sandoz, în paharele de apă oferite invitaţilor. Aş vrea ca fotbalul să se ridice de pe masa de operaţie şi să meargă, cu perfuziile târâş, să fumeze o ţigară, iar femeia de serviciu să alunece pe bila oprită în mod miraculos la etajul doi, spunând cu năduf: „Off, dracii ăştia de copii!”.