… minim şi acidular …

STILUL ANUMITOR AUTORI DE GRAMATICI. Mă duce cu gândul la musculatura atleţilor profesionişti de la circ.

VORBE. Un scriitor bun exprimă lucruri mari cu vorbe mici; spre deosebire de un scriitor prost, care spune lucruri nesemnificative cu vorbe grandioase.

A SCRIE NECESARUL. Nu că mi-ar repugna ce-i lung: îmi repugnă ce-i lungit, ceea ce nu-i acelaşi lucru.

BOGĂŢIA LEXICULUI. Un poem de domnul Domenchina:

„Corporalitatea mea – minimă şi acidulară – e aptă.

Tensiunea sa ezoterică adioforia o captează,

emoţia o impulsionează şi entuziasmul îl răpeşte.”

CE NE TREBUIE CA SĂ SCRIEM. L-au întrebat pe Caldwell ce ne trebuie ca să scriem:

– Să stăm culcaţi precum Dumas? Hârtii galbene precum Lafcadio Hearn? Muzică precum Bacon?

– Mie – a răspuns Caldwell – îmi trebuie să am ceva de spus.

Ernesto Sábato, „Heterodoxia” (1953), apărută în România în Eseuri, volumul 1, Editura RAO, 2004. Traducere de Ileana Scipione.

Cât de nocivă e cearta într-un cuplu?

A fost cutremur?

de Adrian Georgescu

Cearta e prezentată mereu, în mod nedrept, ca elementul negativ din raiul conjugal. Cât timp însă reprezintă accidentul şi nu regula, atâta vreme cât nu se ajunge la salve de artilerie, cearta e OK. Câteva boabe de piper dau un gust minunat mâncării. Aş compara gâlceava conjugală cu un seism de 4 grade pe scara Richter, un rău necesar prin care energiile negative acumulate se disipează. Să mai amintesc de aşa-numitul “sex de împăcare”?

Nu cred în cuplurile în care părţile sunt mereu de acord. De ce? Pentru că, de fapt, unul dintre cei doi are personalitatea tocită de celălalt şi s-a obişnuit să tot evite, să tot cedeze, astfel încât dispare orice formă de chimie şi de provocare în cuplu. Într-un fel, este ca diferenţa dintre dictatură – care înseamnă un singur punct de vedere, niciodată supus dezbaterii, şi care se termină, în general, prin revoluţii sângeroase  – şi democraţie – care presupune şi chiar are nevoie de contradicţie.

Nu cred că trebuie să tratăm cearta ca pe acea rudă sau cunoştinţă plictisitoare de care ne tot ferim. Până la urmă, dacă îi închizi telefonul, te va prinde la uşă, dacă îi închizi uşa, va intra pe geam şi va sta ore întregi. Veţi scăpa mai ieftin dacă invitaţi cearta înăuntru, îi daţi o cafea şi chiar o încurajaţi să se desfăşoare.

P.S. Evitaţi, totuşi, bucătăria. Conţine obiecte care stimulează imaginaţia într-un mod periculos.

 

Mina activă

de Elena Georgescu

Majoritatea disputelor conjugale încep din fleacuri, pentru că adevăratul motiv rămâne ascuns. În general, nimeni nu are răbdare, în timpul tirului încrucişat al reproşurilor, să-l caute. Evident, nu contradicţiile dintre soţi sunt nocive, ci aceste certuri ce se dezvoltă în jurul unui nucleu fals.

Aproape niciodată cearta nu rezolvă lucrurile, pentru că nimeni nu vrea să asculte argumentele celuilalt, ci să le folosească mai bine pe ale lui, într-un război lipsit de miză. Furia îi face pe oameni nu doar să ridice tonul, ci să se şi îndepărteze de subiect. Fleacul iniţial este mereu supradimensionat, în jurul lui cresc acuzaţii mult mai grave şi jigniri mai greu de iertat.

Apoi, după ce furtuna trece, regretele se concentrează asupra insultelor rostite la nervi, iar asta vine ca un pansament care acoperă o rană care supurează. De cele mai multe ori, împăcarea se reduce la a stabili vinovăţii neimportante: cine a început şi cine ce a zis. Vorbele grele se răscumpără, în mod fals, prin scuze şi promisiuni, dar problema rămâne îngropată, ca o mină încă activă, până va declanşa o altă explozie.

O ceartă conjugală se întemeiază, ca şi un război, pe nevoia de dominaţie. Această nevoie, chiar dacă este normală, e periculoasă atunci când devine cronică. Poate fi sabotată numai prin receptivitate la dorinţele celuilalt. Iubirea este, în primul rând, „sete de alteritate”, după cum scria Octavio Paz, ceea ce presupune deschidere şi comunicare.

… cititorul e un imbecil …

GEORGE TAKTILL: „Despre imbecilitatea cititorului” – Autorul îşi propune să nu vorbească despre persoane care nu sunt de faţă. Nu e frumos şi nu e nici estetic. El se adresează cititorului, pe care-l surprinde din momentul ce deschide cartea. Taktill demască naivitatea cititorului dispus să ia în serios născocirile unui oarecare, îl acuză de neatenţie sistematică, de stupiditate. Cititorul e un imbecil, – lecturile sunt mai penibile decât căderea pe scări în timpul unei recepţii: iată-l cum repetă numele eroilor cărţii, spre a putea reproduce o întâmplare (întotdeauna lipsită de semnificaţie), iată-l alegând, în acelaşi scop, o sentinţă a cărei înţelepciune se consumă în cuvintele „viaţă”, „să fii întotdeauna” şi „adevărata cale”. Cititorul nu e decât un actor care-şi repetă rolul de maşină de spus banalităţi. Taktill batjocoreşte superficialitatea, graba, impertinenţa, falsa cultură, imperfecţiunile la citit – opinteala, bâlbâiala, confuzia şi înţelegerea anapoda a termenilor. Parcurgerea unei cărţi de la prima până la ultima pagină e un act inutil, atenţia cititorului neputând rămâne realmente încordată mai mult de trei pagini. Spre sfârşitul cărţii autorul trece la jigniri directe, la insulte grosolane, la înjurături pe care, credem, cititorul nu le merită. (Editura „Papagal”, Brasilia 1964).

Mircea Horia Simionescu, „Bibliografia generală” 1970

* Notă – Cartea, una dintre cele mai bune din literatura română, cuprinde recenzii ale unor cărţi inventate.

Picior de zahăr

În liceu, Carl Joseph era capabil să înscrie la baschet din slam dunk şi a fost căpitanul echipei de fotbal american. Din prima zi în care s-a prezentat pe terenul de atletism, a sărit peste ştacheta înălţată la 1,78 metri. Totuşi, nu aceste lucruri l-au făcut să devină, după cum a fost denumit, „cel mai uluitor atlet care a existat vreodată”.

Carl s-a născut fără piciorul stâng, în 1961, într-o familie săracă, la o fermă de tutun din Florida. Era al patrulea copil din zece. La doi ani, a primit o proteză, la care apoi a renunţat, pentru că se mişca mai uşor fără ea. Mama sa nu i-a plâns niciodată de milă şi nici el nu s-a considerat vreodată handicapat. Avea, pur şi simplu, un picior în minus, aşa cum altora le lipseşte un deget ori un dinte. S-a jucat în drum, alături de ceilalţi copii şi nici pe terenurile de sport nu a primit un tratament preferenţial. În 1981, Asociaţia Jurnaliştilor Sportivi din Philadelphia l-a denumit „Cel mai curajos atlet al anului”, iar în 1987 şi-a luat diploma în educaţie fizică.

Viaţa i-a oferit lui „Sugarfoot” suficiente placaje. Cartea pe care a scris-o nu s-a distribuit, iar un film despre viaţa sa nu a trecut niciodată stadiul de proiect, poate şi pentru că e greu să găseşti nu un om care să reuşească tot ce a reuşit el, ci unul care doar să-i interpreteze rolul. A fost operat la genunchi în 1992, s-a îmbolnăvit în 2005 de o boală respiratorie rară numită sarcoidoză. Într-un mod misterios, Carl merge însă înainte, făcând înconjurul Americii cu o formaţie de muzică religioasă. Chiar şi într-un singur picior, ar putea ţine întreaga lume pe umerii săi laţi, în timp ce intonează un imn de slavă pentru Dumnezeu.

Despre Carl Joseph mai puteţi citi aici şi aici. O melodie cântată de corul din care face parte, aici.

Ştiri

În engleză se cheamă “news”, în italiană “notizie”, termeni legaţi de ideea de noutate, iar la germanii, în general mai preocupaţi de partea analitică, “Nachrichten”. La noi li se spune “ştiri”, ca şi cum consecinţa expunerii la jurnale ar fi o evoluţie în plan cognitiv.

Ce e însă o ştire? Exemplul clasic se sprijină, ca în cazul definirii lui Dumnezeu, pe ce nu este o ştire – “nu e o ştire când un câine muşcă un om, ci când un om muşcă un câine” -, lucru deja depăşit. În prezent, e ştire şi când o persoană muşcă dintr-un măr, dacă respectiva e vedetă, iar fotografia apare în tabloide. E motivul pentru care Eva nu e o vedetă – deşi gestul ei a avut consecinţe importante pentru omenire -, şi Oana Zăvoranu este: cea dintâi femeie se afla doar la primul păcat, iar în Grădina Edenului nu existau paparazzi.

Acum două săptămâni, pe aproape toate ecranele posturilor TV ştirea numărul 1 era: “Becali nu va face Paştele acasă”. Miezul evenimentului nu îl mai constituia justiţia şi modul ei de aplicare, deja totul se redusese la trăirile unui om. În plus, ştirea nu era despre ceva care se petrecuse ori în curs de desfăşurare, ci despre o acţiune prefigurată a nu avea loc. Faptul că până la urmă informaţia profetică nu s-a îndeplinit e mai puţin important. Golul informaţional a fost umplut asemenea unui manechin gonflabil, în care trebuie să pompezi aer pentru a-l ţine în picioare, cu date despre meciurile de table pe flotări şi neonul ce bâzâia în celulă, deranjându-l din somn pe Gigi. Informaţia cea mai preţioasă a rămas că, uneori cel puţin, Becali doarme.

Până la inventarea telegrafului, aflai despre un război când acordul de pace era de mult semnat. Acum, asişti la naşterea pe viu a unor fâsuri şi transformarea lor în războaie, cum se întâmplă cu înjurăturile dintre “oamenii de fotbal”, reluate fărâmiţat în jurnale, să ţină mai mult. Nici nu mai sunt vorbe despre fapte, ci vorbe despre vorbe, urmate de replici şi de contrareplici. Probabil că la emisiunile de analiză ale viitorului un mut va conversa în studio cu un surd, în timp ce un orb ne va explica amănunţit ce se vede pe ecran.

Ultima oră. Un exemplu este şi incendiul prezentat joi de Antena 3. Care au fost cuvintele cel mai des rostite în primul reportaj de la faţa locului, realizat în pripă pentru a avea exclusivitate? “Nu ştim”. Bine că n-au fost şi analiştii convocaţi în studio: atunci n-am fi ştiut în mod ştiinţific.