Ziar + carte ?

Cultură la metru

de Adrian Georgescu

Ziarul şi cartea reprezintă nu doar două forme diferite de prezentare a cuvântului scris, dar se adresează şi unor moduri diferite de a citi. Primul e o unealtă informaţională pe care o răsfoieşti, oprindu-te asupra articolelor interesante. Cărţile sunt altceva: niciodată nu citeşti cu un anume scop, ci dintr-o inexplicabilă nevoie lăuntrică, şi mergi până la capăt.

În această mariaj din interes dintre o musculiţă care trăieşte o zi şi o broască ţestoasă, nu cartea e apendicele ziarului, ci invers, ceea ce arată că în România e mai profitabil să revinzi opera altuia decât să investeşti pentru obţinerea unui jurnal mai bun, care să se susţină pe piaţă prin propria valoare. Vorbim de cartea ca obiect, tentantă nu atât graţie conţinutului, cât a preţului redus şi a formei atrăgătoare. N-avem idee de câţi cumpărători de „ziare+cărţi” folosesc ambele produse, se ştie doar că a sporit cererea de mobilier dedicat.

Părerea mea – fără a dori să jignesc pe cineva – este că, în foarte multe cazuri, volumele în cauză ajung doar elemente de butaforie. Doi metri de coperţi identice, aliniate în raft ca jucătorii la imn, strigă din adâncul paginilor deseori neatinse că stăpânul e un om cult.

E doar o tehnică de marketing, ceea ce e OK, desigur, atâta timp cât nu e prezentată ca dovadă de grijă constantă pentru îmbunătăţirea condiţiei cumpărătorului. Altfel, mai lipseşte ca tabloidele să apară cu Sandra Brown pe piept, îndemnându-ne să redescoperim plăcerile intime ale lecturii.

Un început de drum

de Elena Georgescu

Dacă soţul meu ar fi deschis măcar una dintre aceste cărţi care îl supără atât, ar fi remarcat că, indiferent de colecţia din care fac parte, din ele nu sar foile, nu miros a mucegai şi sunt tipărite lizibil. Dacă ar fi fost atent, de pildă, în metrou, ar fi observat că, într-un vagon, din 100 de călători cam zece citesc, iar 3-4 dintre aceştia ţin în mâini cărţi vândute la pachet cu ziarele.

Deci, unde e problema? O carte anexată unui cotidian costă de 3-4 ori mai puţin decât una care se găseşte în librării. Ar trebui, oare, să alegem varianta scumpă doar pentru că vine singură pe lume? Ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru că plătim mai puţin pe hainele aflate la reduceri? E doar o ofertă, poţi s-o iei sau poţi s-o laşi. Apoi, să nu uităm că, uneori, chiar şi efortul financiar făcut pentru cumpărarea unei cărţi poate motiva un om să o citească.

E unul dintre cazurile în care interesul comercial al trusturilor de presă care practică metoda şi cel al publicului chiar coincid. Dacă un singur cumpărător din zece citeşte cartea, campania a fost bună la ceva. Acesta e lucrul important, nu că unii le folosesc drept decoraţiuni interioare.

Chiar şi pentru o carte aflată în această tristă postură există mereu o şansă. Nu contează că e „bună” sau „proastă”, mai „grea” ori mai „uşurică”, o carte poate fi un început de drum. Odată şi-odată, un copil sau un musafir va extrage una din raft, o va răsfoi şi poate o va citi. Cărţile au răbdare.

… revolta cailor …

Noaptea, caii părăsesc cu toţii insula, fără ştirea lui Constantin: trec înot fluviul şold lângă şold, cap lângă cap, dinţi lângă dinţi, ajung la malul Metopolis-ului şi urcă în galop cu apă în coame şi în cozi pe uliţele de pe dealuri şi atacă la lumina lunii magaziile cu ovăz ale Generalului Marosin. Sparg cu copitele pereţii şi uşile de scândură ale magaziilor, rup cu dinţii grinzi, desfac din cuie răngi, lacăte din belciuge. Se reped spre oricine caută să se apropie. Focurile de armă ale Generalului Marosin şi ale rudelor sale nu izbutesc decât să facă o parte din cai să mărşăluiască şi mai sălbatic pe uliţele oraşului, să-şi înceapă jocul şi batjocura lor de cabaline, să alerge în zig-zaguri dicomesiene, să se salte şi să meargă numai pe picioarele dinapoi, călcând aşa unul în faţa altuia, doi câte doi, şase câte şase, zece câte zece şi aşa mai departe, apoi să revină pe pământ, să zvârle din copite şi să se uşureze pe scările caselor metopolisienilor, pe sub ferestre, pe lângă uşi şi în mijlocul străzilor. Populaţia metopolisiană se trezeşte din somn şi intră în panică, se stârnesc câinii din cartiere, încep să ragă catârii din curţile turcilor şi ale tătarilor, izbucnesc de peste tot ţipetele femeilor şi copiilor.

Ştefan Bănulescu (1926 – 1998) – „Cartea de la Metopolis” – Editura Eminescu”, 1977

În recreaţie

„El Clasico” ne-a condus într-un paradox: aveai senzaţia că Realul, dacă îşi vrea binele, trebuie să evite a mai înscrie, pentru a nu primi goluri întreit. Spre cinstea lor, madrilenii şi-au asumat riscul, chiar dacă au sfârşit vânând fluturi cu o pălărie spartă.

Barcelona nu e o echipă care atacă, ci una care năvăleşte. Parcă n-ar fi compusă din fotbalişti profesionişti, având fiecare un palmares de îndestulat şi un cont de hrănit, ci din nişte băieţei scăpaţi spre recreaţie şi care uită să se întoarcă la ore. Iluzia e întreţinută şi de „Pep” Guardiola, cu aparenţa lui de frate mai mare, care, de câte ori înlocuieşte un jucător, am senzaţia că-i şopteşte: „Eşti ud leoarcă, hai să te schimbi şi să nu afle tata c-ai chiulit!”.

Arta Barcelonei este de a-şi face antrenorul să pară inutil, deşi e departe de-a fi astfel. Jocul lor e ca un termometru spart, din care fiecare picătură de mercur ajunge, pe căi diferite şi imprevizibile, în punctul cel mai de jos al podelei. Henry, Xavi, Iniesta, Eto’o, Bojan şi, mai ales, acest Messi – capabil să dea mingea şi printre picioarele unui miriapod, mai rapid ca piticul care aprinde lumina înaintea ta când deschizi uşa frigiderului – sunt toţi legaţi printr-o şotie comună. De aceea, în timpul meciurilor, vezi uneori zâmbete năzdrăvane înflorind la colţul gurii: tocmai au legat un portofel cu aţă şi-l plimbă pe teren, aşteptând ca fraierii să „muşte”.

Barcelona poate fi ucisă doar cu cinism profesoral. Trebuie să aşezi catalogul în faţă ca pe un paravan, să faci prezenţa în propriul careu şi să încurajezi tocilarii la degajări repetate. Dar ăsta, fireşte, nu mai e fotbal, ci oră de dirigenţie.

Doug Stanhope, „Bobbie Barnett”

Am fost sâmbăta trecută să filmez un scurt interviu pentru „După bloguri” – emisiunea va fi difuzată, pe Realitatea, peste câteva zile, nu ştiu exact când -, iar realizatorul, stand up comediantul Teo (fin băiat), mi-a vândut un pont, ca să mai îmi ling rănile după dispariţia lui Carlin. De-aia cutremurul m-a prins pe stradă.

Atenţie: conţine şi cuvinte de negăsit în dicţionare. 

Lou Gehrig

A fost pe teren 2.130 de meciuri la rând pentru New York Yankees, între 1927 şi 1939, în ciuda bolilor vremelnice, a degetelor rupte ori a durerilor de spate, aşa cum mai demult el, singurul dintre cei patru copii ai unei familii sărace de imigranţi germani care a atins vârsta maturităţii, nu a lipsit o zi de la şcoală. Spre sfârşitul carierei, o radiografie făcută mâinilor sale a dezvăluit 17 fracturi ce se sudaseră de la sine.

Pentru această încăpăţânare tăcută, în care se ascundea respectul faţă de sport şi oameni, i s-a spus „Calul de fier” sau „Gibraltarul în mişcare”. Odată, provocat de un spectator, a lovit o minge de pe partea cealaltă a terenului, trimiţând-o direct în poala acestuia, apoi l-a salutat pe contestatarul amuţit prin ridicarea şepcii.

A fost, aşadar, mereu pe teren, de parcă timpul trecea pe lîngă el, până într-o zi când o boală degenerativă, scleroza laterală amiotrofică, a început să desprindă bolovani din stâncă. Discursul lui Gehrig, ţinut pe 4 iulie 1939 în faţa a 62.000 de spectatori, fără ajutorul foii scrise, a rămas în istorie. Lou, pentru prima oară clătinându-se uşor în faţa publicului, a spus că e „cel mai norocos om din lume”, apoi s-a retras. În cei doi ani de viaţă rămaşi, a participat la reintegrarea socială a puşcăriaşilor eliberaţi. A mers la serviciu până când nu s-a mai putut da jos din pat, ajutând oamenii să reintre pe scena pe care în curând avea s-o părăsească. A murit pe 2 iunie 1941, la nici 38 de ani de viaţă şi la exact 16 după ce a debutat, la prima bază, pentru Yankees.

Straniu fenomen, maladia care l-a răpus îi poartă de atunci numele, ca şi cum tot ce a rămas din el, o biată înşiruire de litere ori de sunete, continuă să aştepte moartea în poziţia de bătaie, privind-o în ochi.

Despre Lou Gehrig mai puteţi citi aici, aici şi aici. Discursul său de retragere este aici, în format scris şi audio.