Cum ne vom cumpăra maşini

Rar vezi om care să nu se potrivească până la asemănare cu automobilul pe care-l conduce. Mulți ar spune că e firesc: îți alegi mașina care ți se potrivește. După mine, e un pic altfel. Mașina e un factor social motivațional: te străduiești să intri într-o categorie de posesor auto.

Automobilul a devenit nu doar o declaraţie de avere la vedere, ci şi un membru cu nume propriu şi drepturi depline. O zgârietură pe caroserie te face să suferi mai mult decât dacă tu ai fi fost rănit. Noaptea, un scheunat al alarmei te azvârle din pat, de parcă ţi-ai fi uitat un copil în parcare.

Suntem sensibili la fiecare modificare subtilă de formă a caroseriilor, nu degeaba termenul de „facelift” a migrat din zona operaţiilor estetice spre lumea auto. Dacă n-are sistem de analizare a formei picăturilor de pe parbriz, GPS cu harta Atlantidei, portbagaj cu jacuzzi şi 17 bone electronice pentru frînare şi stabilitate, nu mai e maşină. În acelaşi timp, omul rămâne, măcar în linii mari, acelaşi.

La un moment dat, doritorii de automobil îşi vor depune dosarele şi fiecare maşină îşi va putea alege şoferul, în funcţie de caracteristici tehnice – remuneraţie, seriozitate, stil de condus, putere de muncă, nivel de trai -, dar şi de aşteptările ei de la viață.

Poate că un Ferrari se va lăsa cândva înduioşat de tinereţea unui student, plătind pe el cât nu face.

Roiul

Hiddink a gândit totul impecabil, asemenea unui criminal-artist din cărţile Agathei Christie. A tras glontele, apoi a şters amprentele, a tras uşa după el şi şi-a confecţionat un alibi. Câteva secunde şi scăpa.

Nu a greşit aproape deloc. Ce poţi să faci când te atacă un roi de albine? Te ascunzi într-o cameră etanşă. Barcelona e o rachetă cu angrenajele la vedere, punându-şi schema detaliată de funcţionare, cu punctele nevralgice încercuite, la dispoziţia oricărui sabotor. Fiecare meci mare pe care îl face o expune pericolului ca următorul adversar să se ascundă în spatele fricii de a o înfrunta în câmp deschis. Mă gândesc că în acea secvenţă memorabilă dinaintea finalului, Guardiola l-a felicitat pe Hiddink, propunându-şi ca, o dată cu înaintarea în vârstă, să lase apicultura pentru mult mai sigura ştiinţă a confecţionării betonului.

Hiddink a greşit doar faţă de propria echipă. O repriză din patru, aceasta a jucat minunat, în celelalte trei oamenii lui au fost puşi să aşeze saci de nisip în jurul careului. Unul dintre cei mai buni antrenori ai lumii a crezut prea mult în calcule inginereşti şi prea puţin în fotbal, uitând că e suficient ca o singură albină să dibuiască gaura cheii pentru a sfârşi înţepat.

Steaua – Dinamo. Sau Dinamo – Steaua

taran_obor1Nu intraserăm de mult în anii ’80, deci nu exista metrou şi nici televiziune color, Marcel Răducanu tocmai fugise din ţară, Lăcătuş încă nu venise la Steaua, iar la Dinamo tot mai juca Dudu Georgescu, jucătorul care se înălţa în careul advers ca un elicopter, a cărui magică performanţă nu a rămas atât câştigarea Ghetei de aur, cât faptul că, se zice, nu a luat un singur cartonaş galben în întreaga carieră.

În acei ani, fotbalul nostru, al copiilor din zona Obor, se juca „La Statuie”. Aşezată în Parcul Obor, pe un piedestal dreptunghiular întins, elevat la aproape un metru de sol, „Statuia” reprezenta răscoala de la 1907, un ţăran care înţepa aerul cu pumnul având la picioare trupurile unor oameni căzuţi în luptă (într-o seară din 1987, în locul cifrei „0”, de luni de zile absentă de pe soclu, cineva a scris „8”, într-un protest subtil şi plin de umor; a doua zi, zero-ul metalic a reapărut ca prin minune la locul lui).

Parcul Obor era un fel de bază sportivă. Pe atunci, călcarea ierbii nu devenise încă o problemă naţională şi bicicletele Pegas – cu „coarne” sau fără – roiau nestingherite. Practic, oricare doi copaci apropiaţi puteau alcătui o poartă şi peste tot erau terenuri de tenis cu piciorul desenate cu cărămida pe asfalt. Apă se bea de la o uzină de pe strada Avrig, dotată cu cişmea, dacă te lăsa portarul să intri.

Soclul statuii împărţea piedestalul în două terenuri inegale de fotbal. Cel mare era arena principală, situată în apropierea pasajului, şi multe mingi bune şi-au găsit sfârşitul acolo, ronţăite de tramvai ori transformate în elipse de câte un şofer care nu frâna la timp. Al doilea teren era rezervat „juniorilor” mai puţin talentaţi sau jocurilor fetelor de badminton şi „elasticul”, un al treilea fiind mai încolo, unde acum se află Primăria sectorului 2, un bazin secat având în mijloc o instalaţie pentru arteziană, care trebuia şi ea driblată.

În fiecare duminică, după etapă, pe „terenul principal” se juca „Steaua – Dinamo”. Sau „Dinamo – Steaua”, căci nu exista o echipă gazdă şi una vizitatoare, erau şase băieţi la şase, plus cam tot atâţia aşteptând pe soclul statuii şansa de a evolua în derby. Dintre vedete, ţin minte doi fraţi, unul titular incontestabil în echipa Stelei, celălalt la Dinamo, care din această cauză se aveau ca şoarecele şi pisica. Se foloseau porţi mici, făcute special pentru „derby”, dar mai important, exista un trofeu, şi nu mă refer la o vază oarecare, şutită din debaraua părinţilor. Era o cupă adevărată, cu capac, lucrată de unul dintre băieţi care făcea practica la nu-ştiu-ce uzină, pasată apoi la un altul, poate chiar din echipa adversă, care a făcut soclul, apoi un altul a lipit toartele. O săptămână, trofeul stătea acasă la căpitanul echipei învingătoare, după care era iar pus în joc. Au fost însă şi cazuri în care – ca în meciul adevărat -, cupa nu s-a acordat, pentru că o echipă s-a retras de pe teren, după îmbrânceli şi sudalme, acuzând arbitrul colectiv de fraude grosolane.

O dată cu anii, obiceiul s-a stins. Într-o duminică, pe când aşteptau în parc completarea echipelor, cu capetele întoarse spre blocurile ALMO de deasupra magazinelor Obor („Băi, l-ai sunat pe Gabi?”, „Da, a zis că vine, dar l-a trimis maică-sa la coadă la ulei”), componenţii unei selecţionate „Steaua – Dinamo” (sau „Dinamo – Steaua”) s-au încălzit cu nişte copii veniţi de nu ştiu unde din ţară cu autocarul în excursie.

În acea zi, crema fotbalului de la „Statuie”, băieţi cu fente, jambiere şi tricouri „oficiale”, a fost învinsă cu  12-1 de cîţiva copii încălţaţi în pantofii fraţilor mai mari, jucînd cu pantalonii suflecaţi, iar toată tradiţia derby-ului bucureştean s-a cam dus naibii.

Notă: fotografia e luată de aici.