Mai repede, mai puţin, mai nimic

La antipozii ideii de „Festina lente”, ce ne-a dăruit de-a lungul timpului opere durabile, se află leneşul grăbit al prezentului, care şi-a micşorat fondul de cuvinte şi de acţiuni cu scop cognitiv până la strictul necesar.

Fiecare nelămurire e un nod gordian rezolvabil cu ajutorul unei atitudini tăioase. Mediocrul e noul înţelept, pentru că se află la adăpost de cunoaşterea excesivă. El răsfoieşte patru ziare şi le spune oamenilor ceea ce vor să audă. De ce-ai mai despica firul în patru, când din patru fire îţi împleteşti o liană pe care să te caţeri spre vârful societăţii?

Chiar şi particula elementară a transmiterii de idei, cuvântul, se chirceşte, iar masa bogată se transformă într-un hap. Există deja varianta lights a alfabetului, din care vocalele au dispărut, din simplul motiv că sunt uşor de dedus. Aşa cum nu-ţi încarci hard-disk-ul calculatorului cu fişiere inutile, memoria personală trebuie ferită de pericolul culturii generale, un reziduu în calea perfecţionării într-un singur domeniu de excelenţă, pe care omul viitorului şi-l va alege, probabil, prin clasa a doua, la atingerea vârstei deplinei maturităţi.

Vei putea fi un bun specialist în management fără să trebuiască să ştii care e capitala Suediei sau cine a scris „Război şi pace”. Citirea cărţilor va rămâne apanajul unor ciudaţi, mai ales când un roman ca „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann se va reedita sub formă de rezumat: „Un tânăr merge la un sanatoriu din munţi să-şi viziteze vărul bolnav, dar se îmbolnăveşte şi, după aproximativ şapte ani, moare. Sfârşit”.

Mai repede, mai puţin, mai bine: orice scurtătură e bună dacă te teleportează la destinaţie. Trebuie doar să te faci înţeles, fără niciun fel de risipă. Din ce în ce mai mulţi oameni nu mai sunt în stare să „ducă” un text mai mare de câteva rânduri: răbdarea ajunge pe cota de avarie şi după un centimetru de citit pe diagonală.

Cuvintele intră pe lista de consumabile, asemenea cartuşului imprimantei ori a agrafelor de birou, deci trebuie folosite eficient. Comunicarea a devenit doar scop în sine. Poţi vinde şi cianura de potasiu drept supliment nutritiv dacă în comunicatul de prezentare ascunzi elegant faptul că produsul ucide, subliniind însă irezistibila lui aromă de migdale amare.

Dacă „la început a fost Cuvântul”, la sfârşit va fi interjecţia plină de miez şi imaginea universal inteligibilă, care ne vor scuti de chinurile gândirii abstracte. Ne vom reîntoarce ca excursionişti în peştera Altamira, admirând noile picturi rupestre, numai că, dacă în paleolitic bizonul înfăţişa vânatul, în curând el va reprezenta o schiţă de autoportret.

Politica sportului

Domnule Platini, nu prea vă pasă de sport. Poate chiar deloc. 

Centenarul FRF arată că şefii FIFA şi UEFA pot fi închiriaţi cu ora, aşa cum Vanghelie plăteşte sume considerabile pentru a-l aduce la Romexpo pe Enrique Iglesias. „Avem toleranţă zero faţă de corupţie!” declară şeful UEFA în ţara unde arbitrii şi şefii lor circulă cu duba, când, de fapt, Domnia Sa ar fi trebuit să spună: „N-aţi mai avut de ani buni un fotbalist român transferat într-un campionat puternic. Nu aveţi nici măcar un stadion pentru concerte, darămite pentru un turneu final. Echipele româneşti sunt partenere de antrenament în cupele europene. Naţionala voastră e ciuca bătăilor în grupa de calificare pentru CM 2010. O echipă românească a fost în mod injust depunctată, cu largul concurs al preşedintelui FRF, ceea ce schimbă în mod nepermis ordinea în partea de sus a clasamentului. Ei bine, am venit să vă spun toate astea, acum au revoir, mai trec pe-aici când le veţi fi rezolvat”.

Privim spre primii 100 de ani de funcţionare ai Federaţiei Române de Fotbal, deşi mai degrabă următorul secol ar trebui să ne intereseze. Riscul major este ca, la capătul acestuia, să avem tot un „Mircea Sandu” la conducere, un „Platini” venit în vizită într-un loc despre care nu ştie mai nimic, un stadion aflat încă în construcţie, pentru un fotbal la pământ.

Apoi au venit cele două mesaje gemene trimise hidrei bicefale din fotbalului românesc, prezentate drept ameninţări cu moartea. „Domnule Sandu (n.a. respectiv Dragomir), nu uitaţi! Nouă ne pasă de sport. Poate prea mult”. E un mesaj la fel de periculos ca atacul naţionalei pe vremea lui Piţurcă. Începe tare, cu un semn al exclamării, urmează două-trei şuturi spre poartă şi totul se încheie cu un deloc ameninţător „poate prea mult”.

Aici e doar expresia lehamitei cu care-i privim pe respectivii (de aceea, reacţia „S-a ajuns prea departe” a lui Cornel Dinu poate fi pusă pe seama mirării respectivului domn că se pot spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte). Cine ar fi atât de nebun încât să organizeze, de pildă, o răpire? Nu s-ar trezi doar cu doi oameni pe cap, ci şi cu comisiile şi subcomisiile pe care aceştia le-ar crea în captivitate pentru a le pasa ulterior de la unul la altul.

Indiferent de cine le-a decupat şi fixat pe hârtie, aceste cuvinte spun un lucru extrem de adevărat: indiferent de naţionalitate şi de funcţie, celor care dirijează destinele sportului le pasă prea puţin de sport. Pentru ei, tot ce contează este politica sportului.

Să dai mai departe un cadou?


Filtre de cafea

de Adrian Georgescu

seinfeld-regift2La nuntă, am primit, printre altele, trei filtre de cafea, patru seturi de tacâmuri, două mese de călcat, şi un agitator pentru sucuri naturale. Ca urmare, în următoarele săptămâni, le-am „măritat”. Am simțit atunci adevărata bucurie de a dărui, sentiment cu atât mai puternic cu cât a fost dublat de ușurarea de-a elibera casa.

Ce ar fi trebuit să fac cu atâtea lucruri inutile? Să le păstrez până când, prin 2027, ultimul filtru ar fi intrat în serviciu? Măcar am avut grijă să nu dau filtrele excedentare cuiva căruia medicul i-a interzis să bea cafea. Aceste obiecte sunt precum cartea mergătoare de la “popa prostu’”, trebuie să le transmiţi mai departe, având grijă să păstrezi sensul de joc, pentru a nu te găsi în stânjenitoarea situaţie de a returna obiectul exact celui care ți l-a dat. Probabil că prin lume există un şir al filtrelor de cafea care călătoresc din casă în casă. Nu-i exclus chiar să primeşti unul, încă sigilat, oferit prima oară la o nuntă ţinută în ’86 în Bogota.

Oricum, e singurul antidot pentru “cadoul simbolic făcut în glumă”, atrocitatea supremă în materie de relații sociale. Nu demult, am primit o maşină de tuns, cu mesajul subînţeles “Mai tunde-te!”. În mai puţin de o lună am măritat-o cu un prieten căruia chiar îi cade părul. Mă voi supăra dacă, în momentul în care respectivul îşi va face un implant, o va da mai departe? Deloc. E mașina lui de tuns, nu a mea.

P.S. Agitatorul de sucuri naturale primit la nuntă l-am aruncat. Era complet inutil. În schimb, persoanei care mi l-a dărut i-am făcut cadou de ziua ei un foarte folositor filtru de cafea.

Adevăratul preţ

de Elena Georgescu

Darul a devenit un fel de bilet de intrare la o petrecere, achitarea unei obligaţii sociale. Ceva din modelul societăţii de consum se regăseşte şi în felul în care facem cadouri: înconjuraţi de o abundenţă de obiecte, acestea trebuie să circule, în numele convenţiilor în care s-a dizolvat bucuria de dărui. Există o tablă nescrisă a preţurilor pentru diferite situaţii: nuntă, botez, vizită, zi onomastică, mutarea într-o casă nouă. Până şi reacţia este aceeaşi, indiferent că primim ceva ce ne doream de mult ori o carte pe care deja o aveam: „Vai, ce surpriză! Nu trebuia!” spunem, deşi toată lumea ştie că trebuia.

A dărui nu înseamnă doar a căuta un cadou prin magazine, a-l cumpăra şi a-l înmâna. Ar trebui să fie un proces mai îndelungat. Nu dăruieşti gândindu-te la tine şi la ce ai vrea tu să aibă cel cadorisit, ci la acesta: dacă îi va face plăcere, dacă are nevoie de acel obiect şi dacă nu cumva îl mai are. În acest scop, începi din timp să te interesezi subtil de aceste lucruri, fie „trăgând de limbă” persoana în cauză, fie întrebându-i pe cei care o cunosc mai bine.

Există oameni ale căror cadouri, chiar dacă aş vrea, nu le-aş putea „redărui”. Sunt atât de personale, reflectă într-o asemenea măsură atât aşteptările mele cât şi, discret, individualitatea şi grija celor care mi le-au dăruit, încât pentru altcineva nu ar însemna aproape nimic. De aceea nu cred în acest procedeu: îi răpeşte cadoului cea mai importantă parte. Nu preţul, ci preţuirea.

Voi cum faceți? „Redăruiți” sau nu?

… Eula …

Ea venea cu pasul hotărât de-a dreptul spre noi, absolut conştientă de prezenţa noastră şi cu toate acestea nicio singură dată măcar nu s-a uitat la vreunul dintre noi, cu privirea nu atât dură şi fixă cât concentrată, absentă, fixată fără să clipească la ceva departe, pe deasupra noastră, dincolo de noi, cum ar face un câine de vânătoare ultimii câţiva metri trecând peste tine dacă nu i te dai la o parte din cale, pentru că acuma nu mai avea nevoie să se bizuie bâjbâind pe-un miros incert pentru că era efectiv cu ochii pe potârnichea ghemuită şi-nspăimântată luată la ochi cu degetul pe trăgaci. Trecu pe lângă noi fără să se oprească, cu paşii mari ca o căţea tânără de vânătoare, căţea virgină, imună-acum în virginitatea ei, fără să dispreţuiască pământul, să-l dea încolo, pentru c-avea nevoie de el, să calce pe el în toată imunitatea ei: doar absorbită de altceva decât de pământ şi de noi, nu mândră nici realmente absentă: doar imună, în concentrarea şi neştiinţa şi inocenţa ei, cum somnambulul e pentru moment la adăpost de angoasele şi chinurile vieţuirii.

William Faulkner – „Oraşul”, ELU 1967, traducere de Eugen Barbu şi Andrei Ion Deleanu

Perry McCarthy

“The Times” l-a denumit “cel mai ghinionist pilot al tuturor timpurilor”, iar recordurile sale din Formula 1 cu greu vor putea fi egalate.

La MP al Braziliei din 1992, când trebuia să debuteze în F1 pentru echipa unui producător de pantofi, Andrea Sassetti, s-a descoperit că licenţa de pilotaj îi fusese acordată din greşeală. 92-spainProblema s-a rezolvat pentru cursa din Spania, dar Perry a ajuns în ultimul moment la startul precalificărilor. După ce a intrat în cockpit, maşina i-a luat foc. Incendiul fiind stins, a demarat. “La ieşirea din garaj, am luat primul viraj prea strâns, pe următorul prea larg, dar am reuşit să ţin maşina sub control”, a povestit cu umor McCarthy. După 16 metri parcurşi pe linia boxelor, motorul s-a oprit, probabil din jenă (foto). Gurile rele spun că, de fapt, nici nu exista propulsor şi că mecanicii imitau din buze zgomotul acestuia, în timp ce pilotul împingea maşina cu tălpile, ca-n “Familia Flintstone”.

La Monaco, echipa i-a permis doar 3 tururi în precalificări. În Canada şi Franţa, motoarele nu au ajuns în timp util la circuite. În Marea Britanie, englezul a primit pneuri de umed pe pistă uscată. Furios, a imprimat 1.000 de tricouri cu mesaje de protest la adresa echipei. Un telefon dat patronului i-a arătat că nici măcar secretara acestuia nu ştia cine e “Perry McCarthy”. În Germania, nu a ajuns la cântarul oficial, la Hungaroring i-au dat drumul pe pistă prea târziu pentru a fi cronometrat. La Spa, în urma retragerii echipei Brabham, celor doi piloţi de la Andrea Moda li s-a dat dreptul de a participa direct în calificări …, dar Perry McCarthy a primit un monopost cu coloana volanului fisurată. După primul viraj, a fost victima unui accident care era să-l lase fără viaţă. Apoi, patronul a fost arestat şi Perry a rămas fără maşina atât de lentă, încât se spunea că o puteai depăşi alergând.

Metrii parcurşi la Spa şi cei 16 din Spania constituie, în mod oficial, cea mai scurtă carieră de pilot F1 a tuturor timpurilor. Asta nu i-a afectat buna dispoziţie. După MP al Franţei din 1992, văzând că maşina sa nu are motor, a dat fuga pe alt circuit şi a comentat cursa de F3000 pentru Eurosport. Autobiografia sa, “Flat out, flat broke” e plină de un umor devastator. Fragment: “Oare de ce sunt oamenii din Monaco atît de posomorâţi, de parcă ar fi stat două ore de vorbă cu un comis-voiajor? Poate că de-aia se organizează Formula 1 acolo: numai dacă le arăţi piloţii chinuindu-se la depăşiri îi poţi face să râdă”.

Ultima boacănă a lui McCarthy s-a petrecut în 2002, când, după două sezoane ale emisiunii TV “Top Gear” în care l-a întrupat pe misteriosul pilot de teste “Stig”, Perry a dezvăluit identitatea acestuia şi a fost concediat.