A alergat aşa, în primăvara şi vara anului 1980, poc poc scârţ, poc poc scârţ, două călcături cu piciorul sănătos şi o împunsătură cu proteza metalică, o proteză obişnuită căreia doar îi schimbase o valvă cu una de oţel, ca să nu ruginească de la transpiraţie, în fuga aceea despre care unii ziceau că nici măcar nu e aşa ceva, ci un fel de ţopăială sau de trap, dar despre care el ştia sigur că e fugă sau, oricum, tot ce putea obţine mai apropiat de fugă, fiindcă dacă ar fi fost mers obişnuit pentru el n-ar fi însemnat nimic, o maşină de cusut umană alăturând speranţa şi asfaltul într-un tighel început prin muierea ciotului în Oceanul Atlantic şi care-ar fi trebuit să se încheie la Oceanul Pacific, care-a unit şi lăsat în urmă orăşele ca Parry Sound, Sudbury, Blind River, Sault Sainte Marie, Marathon, Wawa, Thunder Bay, unde oamenii ieşeau la marginea drumului să-l vadă alergând prin ceaţa dimineţii, iar după amiezile mergeau să-l audă vorbind în săli de cinema sau de sport, oameni care au donat atunci împreună peste 23 de milioane de dolari în lupta împotriva cancerului, şi nu neapărat împotriva acelui cancer care-l lipsise pe el de piciorul drept şi-i cuprindea încet plămânii, ci împotriva bolii în general, pe care Terry Fox a scos-o din saloanele şi rezervele spitalelor şi a obligat-o să-i alerge alături 5372,683 kilometri în 143 de zile, dintre care numai în trei s-a odihnit, atunci când tendoanele piciorului sănătos s-au inflamat atât de rău, încât nu mai putea călca, boală care, 10 luni mai tîrziu, l-a omorât la 22 de ani, dar pe care amintirea lui continuă şi astăzi să o hăituiască şi să o bată în cuie, poc poc scârţ, poc poc scârţ, cu ajutorul celor 370 milioane de dolari strânse de cei ce îi aleargă pe urme.
Copii de mingi
Iată singura trăsătură de unire dintre România şi Republica Moldova: în ambele ţări, politicienii nu îi reprezintă pe oameni, ci îşi apără pielea şi viitoarele mandate. Ca răspuns la răgetul lui Voronin, Guvernul român a oferit un miorlăit egalabil doar de supuşenia opoziţiei basarabene, în timp ce opoziţia de aici, cea PNL-istă, a aplaudat reţinerea în declaraţii a Puterii. Tribunul, despre care ai fi zis că s-a antrenat în secret toată viaţa pentru ceasul istoric al reîntregirii naţiei, tună la OTV nu „Free Basarabia!”, ci „Free Gigi!”, cerând extragerea patriotului-recuperator din temniţă pentru propria înviere politică.
Muşcăm în continuare nada unui „naţionalism” violat până la totala răsturnare a sensului, ce sprijină o ţară cu populaţia de un singur om, dar cu teritorii întinse, când, de fapt, lupta noastră ar trebui să fie – şi ar fi trebuit mereu să fie – nu în primul rând pentru teritorii, ci pentru oameni. Orbiţi de dealerii patriotismului în folos personal, am tratat Basarabia ca pe o feudă nelocuită, ca pe un Mercedes rambursabil prin orice mijloace proprietarului de drept comun.
Nu de relaţiile politice sau diplomatice ale României cu Republica Moldova e vorba aici, ci mai ales de relaţiile românilor cu românii. Şi nici măcar naţionalitatea comună nu este ceea ce ar trebui să ne mişte, aşa cum nu România Mare e principalul ţel al acelor tineri, ci libertatea şi demnitatea, care transcend ideea de graniţe. Din zona-tampon în care am avut norocul să nu fim, ei privesc prin spatele nostru transparent spre Europa şi spre un viitor posibil, anulat de acest sughiţ al istoriei numit Voronin.
Iar noi, nu doar ca români ori ca europeni, ci în primul rând ca oameni, ne mărginim la rolul copiilor de mingi în meciul de tenis care se joacă peste frontiera de nord-est a României. Aşteptăm fâsâitul mingii în fileu, apoi alergăm câteva secunde prin jumătatea de teren care s-a dilatat pentru a ne cuprinde, culegând cuminţi mingile şi aruncându-le de-a dura spre capătul terenului.
Tinerii basarabeni, în mod miraculos scăpaţi nerusificaţi la minte, mai vii decât ai noştri, deşi nu s-au călit în luptele dintre galerii, vor fi băgaţi în dube, sechestraţi în şcoli, săltaţi din paturile spitalelor, bătuţi, în timp ce noi vom fi ce-am fost şi nimic mai mult: nişte liberi şi demni cetăţeni ai Europei, stând cu capetele plecate să nu ne lovească vreo minge.
Echipa momentului
Presa şi fotbalul autohtone au dăruit lumii sportului două importante instituţii: „campioana de toamnă” şi „echipa momentului”. Pentru noi, sunt titluri aproape oficiale.
În acest moment, Dinamo e „campioana de toamnă” en-titre, distincţie foarte importantă, pentru că le permite jucătorilor formaţiei respective să mănânce ceva mai multe sarmale de Sărbători şi să doarmă mai liniştiţi în lunile de iarnă. Apoi, la începutul returului, Rapid a făcut câteva meciuri bune şi a devenit „echipa momentului”, până când Dinamo a învins în meciul direct şi, până aseară, deţinea „eventul”. După care a întâlnit Craiova şi, iată!, a apărut noul lider al formei de moment.
Vedeţi ce campionat palpitant avem? Pentru a obţine fiori suplimentari, ar trebui să descompunem competiţia în fragmente şi mai mici, instituind titlul de „campioană de etapă”. După fiecare rundă s-ar face un clasament mititel, care să ţină cont de puncte, golaveraj, minutul primului gol înscris, şuturi pe poartă, şuturi spre poartă, lovituri libere, cornere şi auturi bătute. Am avea un campionat cu, posibil, 18 campioane, chiar dacă vreo două ar trebui să retrogradeze la sfârşit.
Pe bune, parcă i se dă prea multă importanţă campioanei clasice. În general, ea nici nu este „echipa momentului” din etapele finale, de obicei în respectiva perioadă se apără prin diferite metode de asaltul adevăratei echipe a momentului. Şi ce se întâmplă cu campioana, după serbarea cu confetti, ridicări de trofeu şi poză de grup? De obicei, e bătută de „echipele momentului” din alte ţări, în grupele Ligii Campionilor.
Liverpool – Chelsea
De la 21:45, pe ProTV. Cealaltă partidă este Barcelona – Bayern.
De la 21:00, pe Antena 1, Universitatea Craiova – Dinamo.
Liga Campionilor, sferturi (1)
Pe ProTV, Manchester United – Porto. Cealaltă partidă: Villareal – Arsenal.
Fabrica de scuze şi contracte
Echipa naţională a ajuns un ghemotoc de hârtie, pasat elegant în drumul către coş.
Născută din sistemul de alibiuri şi de cumetrii al acestui fotbal, naţionala s-a transformat într-o bătrînă târfă comunitară, alungată cu şuturi în fund după consumarea actului de prezenţă, o oaie neagră purtată între stadioane de frica huiduielilor. În timp ce, pe gazon, adversarii devin din ce în ce mai puternici, ai noştri pâlpâie ca nişte umbre în bătaia nocturnelor.
Avem echipa mai tehnică, din ai cărei jucători mingea sare însă ca lovită de un atac de panică, bătută la scor şi de soartă, dezavantajată de fotbal în general. Totul stă sub litera unui contract iscălit în numele dezinteresului comun, pentru ca eşecul să fie cât mai lesne de motivat. Când lucrurile se împut, Mircea Sandu se strecoară în spatele unui silenzio stampa şi pleacă spre o plajă îndepărtată, iar noi rămânem cu sentinţele ţâşnind de sub pălăriuţa lui Corleone ca limbile de hârtie ale clovnilor.
Comitetul executiv-vegetal al FRF îl urmăreşte pe Piţi cu eficienţa cu care Tom îl vânează pe Jerry, încercând să aducă o stafie la Socoteala de Apoi. Întunecimea Sa înregistrează o Dare de Seamă despre jucătorii săi, pe care-i acuză de lipsa entuziasmului, a concentrării, a responsabilităţii, a implicării şi a formei, ba chiar şi de lipsa totală din teren şi nu e departe ziua în care liderii generaţiei următoare vor fi învinuiţi de un cras dezinteres în a se naşte.
Această formă, cea a contractului, e singura care mai poate regla relaţiile de joc în terciul sleit al fotbalului românesc. Fundaşul lateral să se angajeze în scris că-i va livra un număr minim de degajări vârfului de atac, iar cel de-al treilea închizător să aibă stipulate clauze ferme de dublaj şi de „triplaj” cu ceilalţi colegi de linie. Între omul care bate cornerele şi Goian ar fi bine să existe o convenţie cadru în care să fie clar precizate data şi coordonatele exacte ale centrării. Pentru Lobonţ e necesară o formă tipizată de tristeţe facială de câte ori ia trei goluri, iar Max Nicu trebuie obligat să cunoască un număr minim de înjurături în română, e clar că „Scheisse!” nu ajută.
Pentru a putea să progresăm în continuare, televiziunea care transmite partidele României trebuie să se angajeze că va filma golurile noastre turceşti din unghiuri favorabile iluziei optice, iar la intrarea pe stadionul unde echipa naţională deconcertează, spectatorii să fie obligaţi să semneze adeziuni pentru candidatura Naşului, primind în schimb libretele cu scandări şi mici jocuri în genul „Uniţi cele două puncte de pe foaie şi veţi obţine partitura de joc”.