Şcoală sau sport?

Şoseaua principală

de Elena Georgescu

Cei mai mulţi dintre copii urăsc şcoala. În România, programa de învăţământ e atât de încărcată, încât evitarea ei pare un lucru justificat. Sportul seamănă destul de bine cu joaca şi, de aceea, e o opţiune mai plăcută la o vârstă fragedă. Totuşi, câţi dintre cei care mai apoi lasă şcoala pentru sport ajung să facă performanţă şi, mai ales, câţi reuşesc să trăiască din sport? Iar dintre aceştia, câţi au un viitor asigurat după ce îşi încetează activitatea competiţională?

Desigur, cei cu aptitudini pentru sport ar trebui să încerce să-şi urmeze cariera, dar nu renunţând total la şcoală. Da, sportul ajută la întărirea fizică şi mentală a organismului, însă acestea nu sunt scopuri în sine, ci efecte. În acelaşi timp, sportul te şi stoarce de orice resursă în numele marii performanţe. Uneori, descoperi prea târziu că nu eşti capabil de aceasta sau pur şi simplu te accidentezi, moment în care nu-ţi mai rămâne nici măcar o iluzie, iar pentru şcoală e prea târziu.

Şcoala, mai bine sau mai prost făcută, te ajută în dezvoltare, creîndu-ţi nu doar oportunităţi profesionale, ci şi o viaţă interioară. Ea e şoseaua principală în formarea şi realizarea unui om, sportul doar o variantă ocolitoare. Dacă ar fi invers, atunci între 7 şi 16 ani ne-am antrena toţi, obligatoriu, şase ore pe zi, în diferite discipline, de la badminton la aruncarea greutăţii, şi nimeni n-ar căuta leacul cancerului ori soluţii pentru depăşirea crizei financiare decât între cantonamente.

Fapte şi CV-uri

de Adrian Georgescu

“Termină ultimul într-o competiţie sportivă şi ţi se va spune: «Idiotule!». Termină ultimul Medicina şi ţi se va spune: «Doctore»”. Cuvintele antrenorului american de baschet Abe Lemons redau perfect modul diferit în care privim cele două domenii.

Din păcate, opţiunea unui tânăr practicant de sport din România este influenţată hotărâtor de faptul că aici cu greu poţi ajunge “cineva” fără o patalama. De multe ori, să ai o diplomă ce atestă studiile superioare e o condiţie necesară pentru angajare. Uităm că sportul este, de fapt, tot o şcoală. Nu te învaţă să faci un bilanţ contabil ori să stăpâneşti un program pe calculator, însă te învaţă (şi nu la modul teoretic) lucruri la fel de importante, cum ar fi că performanţa se obţine doar prin muncă şi perseverenţă.

Am câţiva prieteni care predau la facultăţi din diferite domenii şi toţi se plâng de nivelul foarte scăzut al studenţilor. Mulţi dintre aceştia nu au nicio dorinţă de a învăţa, eforturile lor sunt canalizate strict spre obţinerea diplomei. Mă gândesc că, dacă ar fi făcut câţiva ani de sport în copilărie, ar fi avut măcar dorinţa de autodepăşire şi ar fi înţeles că mai important decât rezultatul e modul în care ajungi la el şi cu ce rămâi.

De aceea, închei cu vorbele fostului preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie din SUA, Earl Warren: “Întotdeauna citesc mai întâi pagina de sport dintr-un ziar, pentru că redă realizările omului, în vreme ce prima nu conţine decât eşecurile lui”.

Dan Patch

Acum un secol, era vedeta sportivă numărul 1 a Americii, un star de magnitudinea lui Michael Jordan sau Tiger Woods. Imaginea sa apărea pe pachete de ţigări, termometre, tacâmuri, băuturi, jucării, haine, porţelanuri, cuptoare, maşini de spălat. A existat chiar şi un automobil „Dan Patch”. Primea 21.000 de dolari pentru simpla apariţie şi a câştigat un milion în întreaga carieră, care şi azi e studiată de elevii de clasa a patra din statul Indiana.

Era atât de iute, încât nu a pierdut nicio cursă. Uneori, adversarii chiar renunţau să ia startul şi Dan rămânea să concureze doar cu cronometrul. A înregistrat la începutul veacului trecut peste 14 recorduri de viteză şi a alergat o milă în 1’55”, ceea ce înseamnă o uluitoare viteză medie de 14 metri pe secundă.

Lucru perfect explicabil prin faptul că Dan era un cal. Când a venit pe lume, în 1896, nu reuşea să se ţină pe picioare şi a fost la un pas să fie sacrificat. A tras câteva zile căruţa băcanului din oraşul său natal, Oxford, până şi-a găsit destinul, de trăpaş înhămat la căruciorul cu două roţi şi jocheu. Spre deosebire de ceilalţi cai de curse, era blând şi-i plăcea să stea între oameni, mai ales între copii. Avea un fel specific de a-şi întoarce capul spre public în timp ce trecea linia de sosire, care l-a făcut foarte iubit.

Pe 11 iulie 1916, la vremea în care automobilul deja devenise noul zeu al şoselelor, Dan a murit. În acea zi, proprietarul lui, Marion Savage, se refăcea într-un spital din Minneapolis, după o operaţie minoră. Şocul veştii a făcut ca în 24 de ore să-şi urmeze cel mai bun prieten peste linia de sosire. Cei doi au fost înmormântaţi în aceeaşi zi.

Despre Dan Patch mai puteţi citi aici şi aici.

Politica pe sexe a lui Băsescu

În acest moment, reţeta electorală a lui Băsescu bate reţeta de plăcinte a soacrei domnului Geoană. Peste creştetul preşedintelui PSD stă atârnată, ca sabia lui Damocles, imaginea unui papuc. Când a amintit apoi, în treacăt, că Mircea Geoană nu are “nicio responsabilitate executivă”, şeful statului a transmis, în termeni populari, că respectivul, după ce că n-ar avea cum, n-ar avea nici cu cine.

În acelaşi timp, preşedintele îşi perpetuează imaginea de unic cocoş al ogrăzii politice. A câştigat precedentele alegeri şi pentru că a ştiut cum să-şi transforme defectele fizice în calităţi pentru electoratul feminin. A fost tipul “un pic mai frumos ca dracu’”, dar care ştie să clipească şmechereşte, împotriva unuia pe care mai degrabă ţi-l imaginezi admirând tablouri în capot de mătase, posedând şi prea puţin virila poreclă de “Bombonel”.

În România, succesul electoral e asigurat mai ales de această proiecţie a potenţei masculine. Cele câteva ibovnice care, în buna tradiţie marinărească, i-au fost atribuite lui Băsescu au ajutat la creşterea sex-appeal-ului său politic. În mentalul colectiv feminin, instituţia soacrei e mai detestată decât cea a amantei. Cel care calcă strâmb e bărbat adevărat, chiar dacă unul infidel, iar cel ascuns sub faldurile fustei nu. În plus, nicio doamnă cu drept de vot nu-l va asimila pe primul bărbat al ţării cu propriul soţ – astfel încât să ia lucrurile personal -, ci, eventual, cu cel care ar fi putut să-i fie soţ.

Domnul Băsescu ştie cât şi cum să se autovictimizeze. Nu exagerează, propunându-se spre împuşcare ori asemănându-se cu Mântuitorul în Săptămâna Patimilor, ci se descrie ca fiind într-o permanentă luptă eroică împotriva “mogulilor”, malefice entităţi invizibile care-l prigonesc, ceea ce dezlănţuie un afectuos “mânca-l-ar mama!” în multe gospodării.

În urma atacului la bărbăţia domnului Geoană şi după ce doctorul care vindecă Bucureştiul prin efect placebo a anunţat că nu va candida, numărul posibililor rivali s-a redus. Singurul cu şanse reale rămâne Crin Antonescu, cu două condiţii: 1. să nu se însoare până la toamnă şi 2. să se virilizeze din punct de vedere mediatic, intrând în pielea “răului necesar”, pentru că “băiatul bun” rareori câştigă la urne. De pildă, în “Dallas”, toate s-ar fi măritat cu Bobby, însă pe J.R. l-ar fi votat ca şef peste companie.

Domino

Ţara e în aşteptarea unui cutremur şi undeva, în adâncuri, plăcile tectonice stau şi meditează: „Să lansăm unda de şoc şi, dacă da, încotro?”. În miezul acestei pulsaţii, cei dotaţi cu capacităţi paranormale au dat primele semne de nelinişte.

Mircea Sandu a ieşit din tăcerea seniorială, de Mare Arhitect al fotbalului, pentru a ne spune că stăpâneşte darul profeţiei în cazul rezultatelor unor meciuri. În acelaşi timp – iar acesta e un simptom la fel de interesant -, vechile oracole au amuţit.  Dumitru Dragomir, până acum posesor de rubrică zilnică la ştirile sportive, a dispărut de pe micile ecrane. E ciudat, avem mai multe informaţii despre viitor atunci când oracolul tace decât atunci când glăsuieşte. De aceea, cel mai teamă mi-e de momentul în care domnul Dragomir va reîncepe să bată câmpii la ştirile sportive despre secretul fabricării tăiţeilor şi rolul familiei în societate, întrucât acela va fi semnalul liniştirii plăcilor tectonice.

Ca orice mafie, cea din fotbalul românesc este asemenea dominourilor gigantice la confecţionarea cărora lucrează nevăzuţi foarte mulţi oameni. Teoretic, căderea unei singure piese ar fi suficientă pentru a pune mecanismul în mişcare, însă tot o singură piesă, aşezată neglijent ori sprijinită ferm de o piesă mult mai grea aflată în spate, poate opri procesul. Important nu este efectul vizual spectaculos, ci dacă Marea Răsturnare va ajunge până la capătul tuturor şirurilor.

„Aceşti oameni cu gulere albe încep să cedeze când sunt închişi câte 48 de ore. Li se face teamă şi se pretează la orice pentru a redeveni liberi”, declara Michal Tomczak, fostul şef al Comisiei de Disciplină din federaţia poloneză. În respectiva ţară, lanţul reţinere-arestare-condamnare a fost însă parcurs până la capăt în mai puţin de un an. Fără această hotărâre de a duce lucrurile la bun sfârşit, nu vom avea un „moment zero”, ci un efect zero.

Într-un asemenea demers, începutul nu înseamnă mare lucru, o undă care se blochează e chiar mai periculoasă decât una care nu există, întrucât îi oferă sistemului corupt posibilitatea de a se întări.  Deocamdată, ceea ce vedem la televizor nu este o operaţiune de curăţare, ci una de cuminţire, o selecţie nenaturală între patroni. În calea acestei unde de şoc se ridică mereu argumentul sacru al prezumţiei de nevinovăţie. Foarte corect. Aş vrea însă ca tuturor, de la Bucşaru la Porumboiu, de la Iancu la Borcea şi de la Copos la Paszkany, să li se dea prilejul a beneficia cu adevărat de prezumţia de nevinovăţie, ceea ce înseamnă ca, în primul rând, una dintre instituţiile statului să-şi pună problema unor posibile vinovăţii.