Trebuie interzisă descărcarea gratuită de pe Internet?

O garanţie a libertăţii

de Elena Georgescu

Într-un sistem liberal, valoarea unei opere e dată de legile pieţei. Când aproape orice poate fi descărcat gratis, întregul sistem se gripează. O mare problemă a Internetului e că nu-i lasă autorului nici măcar dreptul de a spune “Nu”: opţiunea respectivă o au doar consumatorii ce pot participa neinvitaţi la orice festin.

E firesc ca, de exemplu, Fidel Castro să nu creadă în drepturile de autor: sistemul comunist nu pune mare preţ pe idei, ci numai pe valorile materiale. Reţelele de sharing sunt proiecţia virtuală a “visului de aur al omenirii”, în care toţi par că au acces la toate, dar în care – în absenţa răsplăţii şi a motivaţiei pentru cei ce creează – nimeni n-ar deţine, de fapt, nimic. Dacă se va menţine ritmul de dezvoltare al acestui egalitarism cronic, “spaţiul liber” va deveni, asemenea Cubei, un sistem închis în care oamenii vor lenevi în mod creator, plimbând între ei doar sărăcia.

Într-un editorial publicat în 1998, Umberto Eco sublinia că “dreptul de autor este o garanţie a libertăţii pentru cel care scrie”, arătând că, astfel, scriitorul e eliberat de povara “poetului de curte” de a-i înălţa ode seniorului care-l plăteşte. Descărcarea gratuită de pe Internet nu ia însă în derâdere doar autorul, ci, uneori, chiar opera în sine. O carte – poate singurul obiect cu “suflet” -, nu-şi pierde ceva din duh dacă se transformă într-o succesiune de ecrane parcurse cu mouse-ul sau într-un teanc de foi scoase la imprimantă?

Sângele lumii

de Adrian Georgescu

“Aşa cum o piaţă liberă e pervertită atunci când proprietatea ajunge de tip feudal, la fel şi o cultură liberă poate fi minată de un dublu extremism”, scrie Lawrence Lessig în cartea sa, “Free culture”, pe care o puteţi citi – evident, gratuit – pe www.free-culture.cc. De-o parte sunt cei care descarcă ilegal filme şi apoi le vând, câştigând în mod injust bani din munca altora. De cealaltă parte sunt marile monopoluri ale entertainmentului, care, în loc să se adapteze la această reţea formidabilă care e Internetul, punând preţuri modice la descărcare – pentru că au dobândit acces la un public mult mai numeros -, au scumpit CD-urile originale, dând vina pe “piraterie”.

Aceste reţele au însă şi alte funcţii, pe lângă nedorita descărcare a materialelor fără copyright. Cu ajutorul lor, oamenii comunică, fac schimb de muzică, filme sau cărţi (formaţii sau regizori buni, de care n-a auzit nimeni, pentru că nu sunt parte din “big media”, devin astfel cunoscuţi) ori recuperează capodopere imposibil de cumpărat. La ce magazin, real sau virtual, aş putea găsi, de pildă, filmul “Căinţa” al lui Abuladze?

Soluţia nu e interzicerea lor, ci dezvoltarea unui sistem corect de plată la descărcare. Altfel, aşa cum scrie Lessig, s-ar întâmpla ca în cazul DDT-ului, un pesticid foarte eficient, care însă distruge nu doar dăunătorii, ci şi ecosistemul. O dată cu “piraţii”, am nimici şi sistemul de vase comunicante prin care circulă acel sânge cultural subversiv ce ţine lumea vie.

Becali şi insurecţia otevistă

“ … Aproape toate posturile TV au aderat la retorica OTV, «televiziunea poporului care cere eliberarea lui Becali». Pe ecrane defilează personaje care au mai mulţi ani de puşcărie decât de viaţă matură. Ele acuză abuzurile statului, stat căruia i se cere «demisia».

Se revarsă canalele oraşului, lojele oficiale ale stadioanelor şi uşile din spate ale cluburilor de noapte. Din limuzine cu geamuri fumurii năvălesc tipi îmbrăcaţi în tricouri negre, cu lanţuri de ancoră la gât, subtil conectaţi la lumea politică, economică şi mediatică a României. Ei umplu studiourile televiziunilor şi strigă în numele mulţimii: «FREE GIGI!».

Presiunea aceasta nu e decît începutul. Pentru că ei, de la Ioan Becali şi pînă la Marian Clită, ucigaşul disidentului Gheorghe Ursu, vizează nu doar judecarea în libertate a lui Gigi Becali, ci compromiterea procurorilor şi timorarea ireversibilă a judecătorilor …”.

Un articol de Cătălin Tolontan.

Suporter până la moarte

“ … De vreo săptămână, bătrâna octogenară e în comă (…). Joi dimineaţă, s-a trezit brusc din letargie şi a încercat să pronunţe câteva cuvinte. Am desluşit cu greu ce vrea şi m-am mirat: întreba când se va juca, în ce zi şi la ce oră, derby-ul Dinamo-Rapid! «O să-i batem!», a murmurat, după care, parcă împăcată cu soarta, a tăcut …”.

Un articol de Ovidiu Ioaniţoaia.

Mâna

În 2002, Aron Ralston şi-a dat demisia de la concernul Intel pentru a escalada solitar toate vârfurile din Colorado de peste 4.200 de metri, pe timp de iarnă. În cursul acestor aventuri, a fost la un pas să se înece, să fie ucis de un urs ori de o avalanşă. Apoi, pe 26 aprilie 2003, a plecat, fără telefon mobil şi fără să anunţe pe nimeni, să escaladeze canionul Blue John.

În acea zi, în timpul ascensiunii, un bolovan de aproape jumătate de tonă i-a căzut peste mâna dreaptă, făcîndu-l captiv pe versant. Timp de cinci zile, Aron şi-a băut propria urină, şi-a scrijelit în stîncă numele, data naşterii şi pe cea la care bănuia că va muri, apoi a înregistrat pe camera video un mesaj de adio pentru familie. În cea de-a cincea zi, cu ultimele puteri, şi-a rupt oasele antebraţului drept şi, cu ajutorul unui cuţit, s-a descotorosit de mâna devenită inutilă. Apoi a coborât 20 de metri în rapel şi a mers pe jos câţiva kilometri, înainte de a fi salvat.

Membrii unei expediţii au recuperat ulterior mâna şi i-au returnat-o. Ralston a incinerat-o şi s-a întors la locul accidentului pentru a împrăştia cenuşa. Şi-a construit o proteză ce poate fi folosită numai la căţărare şi, în 2005, şi-a dus la capăt proiectul ascensional cu vârfurile din Colorado, apoi a trecut la altele. În 2006, după ce trei prieteni de-ai săi şi-au luat viaţa într-un interval de numai câteva săptămîni, Ralston s-a luptat şi el cu unele gînduri de sinucidere.

Astăzi, la 33 de ani, Aron Ralston participă la expediţii mai puţin periculoase şi ţine discursuri motivaţionale pentru oricine vrea să-l asculte: de la copiii din şcoli până la angajaţii marilor companii. Primeşte între 15.000 şi 37.000 dolari pentru fiecare discurs. „Nu e atât de important ce faci, cât cine eşti”, obişnuieşte să spună, când se adresează auditoriului.

Despre Aron Ralston mai puteţi citi aici şi aici.

Jos Mircea Sandu!

Ieri, Radu Paraschivescu îşi încheia articolul din EVZ întrebând: „Vă simţiţi reprezentaţi de Codrea, Raţ sau Cociş?”. Părerea mea este că nu ne simţim reprezentaţi, dar că, vrând-nevrând, suntem.

În acest eşec fotbalistic trebuie să vedem nu doar limitele unor jucători sau pe cele ale antrenorului, ci, mergând la capătul firului, şi pe cele ale societăţii noastre. Există o disociere firească de faptele sau performanţele negative ale membrilor unui grup naţional. De pildă, orice român se va simţi reprezentat mai degrabă de Cristian Mungiu, când acesta câştigă un premiu important, decât de compatriotul violator din Italia. La nivelul liderilor, această disociere devine însă o artă. De pildă, căpitanul Chivu preferă să se antreneze cu echipa de club decât să comande un vas care se scufundă, iar Mircea Sandu dispare elegant în ceaţă, devenind un preşedinte imaterial până la trecerea furtunii. Aşa a procedat şi în 2001, când naţionala condusă de Hagi a ratat o calificare, aşa face şi astăzi, aflându-se preventiv de ceva timp în silenzio stampa.

De două decenii, Mircea Sandu patronează o întreprindere de interes naţional ca pe o afacere de castă, fiind ales de o mână de supuşi uniţi prin interese. Unde greşeşte societatea? Că se resemnează în faţa acestei nefireşti perpetuări a unui stat în stat, care nu se întâmplă nici măcar în viaţa politică. Ne încălzim cu satisfacţia mincinoasă că vom primi arbitri binevoitori graţie relaţiilor de cumetrie ale lui Mircea Sandu, nu vedem însă că am ajuns să facem fotbalul de râs. Conducerea FRF nu dă socoteală nimănui, o dată pentru că este autocefală, asemenea bisericii, a doua oară pentru că, la rău, ea dispare mereu din peisaj.

Astfel, toate castanele sunt încasate doar de jucători şi de Piţurcă, transformat în paratrăsnetul perfect de propria aroganţă, încăpăţânare şi lipsă de inspiraţie. Partea nevăzută a aisbergului e însă cea care a cauzat această avarie, un sistem care se conservă perfect în adâncimea îngheţată. Şeful iese la suprafaţă numai pentru a tăia o panglică ori a se fotografia alături de şefii tutelari de la UEFA şi FIFA, după ce timp de două decenii a secat izvoarele fotbalului românesc. De ce, de pildă, nu-şi asumă astăzi contractul semnat cu Piţurcă, prin care trebuie să-l despăgubească în caz de demitere?

Aşadar, ca să dau un răspuns personal la întrebarea lui Radu Paraschivescu, mai degrabă mă simt reprezentat de nişte jucători care pierd pe teren, decât de cei care îşi reprezintă în culise doar propriul interes, confecţionându-şi nemurirea în fruntea unui domeniu aflat în moarte clinică.

Două plecări

Cosmin Contra a anunţat încă de la sfârşitul anului trecut că se va retrage după meciul cu Austria. Îl revedem parcă şi acum în acea superbă finală a Cupei UEFA, Liverpool – Deportivo Alaves din 2001. A fost meciul vieţii pentru Cosmin şi mulţi îşi amintesc cum atunci întreaga bandă dreaptă a terenului a fost un covor roşu pentru incursiunile, driblingurile şi centrările românului. Câteva luni mai tîrziu, o altă imagine a sa ne-a rămas pe retină: plângea la sfîrşitul returului cu Slovenia, deşi înscrisese. Acum, după 72 de partide jucate în tricoul naţionalei, se cuvine să-i spunem: „Mulţumim, Cosmin!”.

O altă retragere este aşteptată de toată lumea, dar întârzie, întrucât omul care ar trebui să facă acest gest se ascunde în spatele unui contract. Miza, aici, nu sunt cei 600.000 de euro ai clauzei de reziliere, ci un rest de onoare. Cele 7 minute de joc acordate lui Max Nicu reprezintă nivelul cel mai de jos al căderii lui Piţurcă: până în ultimul moment a vrut să arate cine e şeful, fără însă a-şi asuma greşelile. Acum, după 61 de partide la cârma naţionalei, pentru care a făcut şi multe lucruri bune, avem nevoie de un simplu gest din partea sa pentru a-i putea spune: „Mulţumim, Piţi!”. Altfel, în memorie ne va rămâne doar ultima parte a acestui mandat, cea jalnică, şi ar fi păcat.