Vistieria goală

„ … Mâine, Edit Miklos împlineşte 21 de ani. Ar fi trebuit să-şi petreacă ziua în Slovenia sau Austria, întrecându-se cu alte fete în concursuri internaţionale. Să-şi consolideze coeficientele FIS, ca să poată rămâne în topul sportivelor primite în caravana Cupei Mondiale. Dar îi lipsesc 2500 de euro.

Nu vorbim aici de o sportivă oarecare, de o campioană naţională anonimă, ce trezeşte zâmbetele îngăduitoare ale comentatorilor austrieci cu evoluţia la Mondiale sau Jocuri Olimpice …”.

Un articol de Pin.

Fără antrenori străini!

Domnilor de la FRF, glumiţi? Nu ne trebuie aşa ceva.

Noi avem nevoie de un specialist în minimalizarea pierderilor, de un căpitan care să organizeze evacuarea cu ligheane găurite a apei din nava care se scufundă. De un croitor care să se mulţumească în a lucra „cu materialul clientului”, de parcă arta făuririi unei echipe n-ar sta tocmai în capacitatea de a adăuga ceva la suma valorilor individuale ale jucătorilor.

Ne trebuie un chimist care să dea senzaţia că lucrează la o formulă revoluţionară de echipă, care să ştie cum să fiarbă apă chioară în retorte şi s-o arunce apoi de pe metereze în capul năvălitorilor. Mai ales, ne trebuie un doctor în apărare, care să ne vindece total de tendinţa nesănătoasă de a ataca, lucru ce ne provoacă diverse fobii şi reacţii adverse. Ne-ar prinde bine tot un „gambler”, însă nu care cumva să aduceţi un pokerist, care interpretează, disimulează, surprinde şi, în anumite momente, chiar riscă, ci mai degrabă un jucător la automate, care să aşeze echipa în teren de parcă ar trage de o manetă, doar-doar s-or alinia trei cireşe pe ecran şi din această simfonie de devieri şi ricoşeuri să pice goluri zornăitoare.

Poate n-ar fi rea ideea de a avea, ca în fotbalul american, un antrenor pentru apărare şi unul pentru atac. Şi nici măcar nu-i musai să fie antrenori de fotbal, e bun şi unul de handbal pentru aşezarea defensivei pe semicerc, iar atacul să-l organizeze un tehnician de rugby, prin baloane de urmărire şi pase înapoi.

Ar şti un selecţioner străin să descifreze sistemul de cumetrii şi de relaţii din fotbalul românesc, ar înţelege care jucător aparţine cărui agent? Ar pricepe că mult discutatul „5 contra 2″ este o metodă de antrenament pentru înaintaşi, învăţaţi să atace fără minge din mijlocul unui numeros grup de adversari şi că doar la „măgăruşul” ştim să facem presing? S-ar putea adapta la sistemul în care închizătorii sunt gărzi de corp pentru fundaşii centrali, iar mijlocaşul ofensiv trebuie să acopere o zonă cât jumătate de teren? Ar înţelege legile paradoxale de funcţionare ale naţionalei noastre, o formaţie defensivă ce încasează o găleată de goluri din faze fixe şi nu e capabilă să poarte un contraatac coerent ori să tragă un şut din acţiune de la 18-20 de metri? Ar conştientiza cât de norocos este să lucreze cu un preşedinte de Federaţie cu trecere la FIFA şi la UEFA?

Nu. De aceea, dacă tot vă arde de experimente, folosiţi „metoda Max Nicu”! Anagajaţi un director tehnic şi exilaţi-l în tribuna Stadionului Naţional, să conceapă planurile calificării din 2014. Apoi daţi-l afară, pe motiv că n-a înţeles nimic din traseele de joc ale excavatoarelor.

Ucid SMS-urile comunicarea?

Scheletul unei conversaţii

de Elena Georgescu

SMS-ul e o formă de adaptare la ritmul de viaţă din ce în ce mai accelerat, în care orice gen de mesaj trebuie transmis şi asimilat rapid. Reprezintă o comprimare din toate punctele de vedere: un număr mic de cuvinte, de cele mai multe ori ciuntite, un conţinut sec şi o stare emoţională sugerată prin două semne de punctuaţie.

Faţă de discuţia “ochi în ochi”, telefonul a deposedat comunicarea de vederea celui care vorbeşte şi de posibilităţile de expresie ale limbajul trupesc. SMS-ul readuce comunicarea în domeniul vizibilului, sărăcind-o însă la maximum. Tonul şi inflexiunile vocii au dispărut, rămâne doar scheletul unei conversaţii. E ca şi cum la Luvru ai înlocui Gioconda cu un emoticon zâmbăreţ şi ai pretinde că nu e nicio diferenţă, pentru că, în fond, ambele redau un surâs.

Acţiunile pe care le facem în mod repetat pot influenţa însă modul în care ne raportăm la mediu. Folosind din ce în ce mai mult comunicarea prin rămăşiţe de cuvinte şi mesaje seci, e foarte posibil ca acesta să devină singurul limbaj pe care-l stăpânim. Mai ales în cazul unui copil, limitarea limbajului – ca îngustare a spectrului de teme şi de senzaţii descrise, dar şi a vocabularului – încetineşte dezvoltarea mentală.

Deocamdată, se spune că SMS-urile reprezintă numai prescurtarea unui limbaj. Va mai fi însă aşa şi peste 10 ani?  Dacă un individ nu va stăpâni acel limbaj dezvoltat, ci numai comunicarea din buricul degetelor, se va mai putea vorbi de o prescurtare?

Poşta rapidă

de Adrian Georgescu

SMS-ul ucide comunicarea? Soţia mea glumeşte. Nu cunosc crimă mai mare la adresa comunicării decât o conversaţie de două ore la telefon, specie epică orală în care, de obicei, femeile excelează. Poţi ţine minte, după două zile, măcar un singur subiect abordat într-o astfel de discuţie?

Micile mesaje de pe ecranele telefoanelor nu distrug misterul comunicării. Dimpotrivă. Ce mijloc de aţâţare a interesului e mai bun pentru cei care flirtează decât cuvintele puţine şi, mai ales, cele lipsă, care doar se ghicesc? Apoi, fiecare SMS e o mică surpriză plăcută. De câte ori telefonul meu sughite, de-abia aştept să văd cine şi ce mi-a scris. Nimeni nu trimite un SMS ca să îţi dea o veste proastă, în cel mai rău caz e puţină publicitate de la compania de telefonie.

Această metodă de comunicare îţi permite să rămâi în contact cu lumea şi în situaţii în care dai telefonul pe „mute”, cum ar fi când eşti într-o şedinţă ori la cinematograf.  Iar, spre deosebire de comunicarea prin viu grai, mai ai timp, în timp ce editezi mesajul, să reflectezi dacă e bine să-l trimiţi.

SMS-ul nu va înlocui convorbirile telefonice, aşa cum nici acestea, după ce invenţia lui Bell s-a răspândit în lume, nu au scos întâlnirile sau vizitele din viaţa noastră. Când a apărut telegraful, oamenii nu şi-au pus problema dezumanizării, nici nu au renunţat la a mai scrie scrisori, ci s-au bucurat că au la îndemână un alt mijloc, mai rapid, de a comunica. Aşadar, de ce ne speriem?

Schimbaţi acum!

“ … Cea mai mare greşeală în clipa asta ar fi să ne scăldăm în apa călâie a probabilităţilor. Să sperăm aiurea că va veni minunea şi să aşteptăm. Din acest moment, trebuie să socotim zilele până la startul viitoarelor preliminarii …”.

Un analiză excelentă a lui Andrei Vochin.

Un nou început

Partida cu Serbia nu a fost „meciul unei naţiuni”, proba adevărată a fotbalului românesc acum începe. Este momentul să declarăm şansele la calificare nule, apoi să o luăm de la capăt, rodând o nouă naţională în meciuri tari. Cu Bölöni, Răzvan Lucescu sau Olăroiu pe bancă, cu Lazăr, Săpunaru, Ghioane, Zicu, Curtean, Max Nicu, Tănase ori Pantilimon în teren şi cu o altă conducere a FRF.

Nu ştiu în ce măsură cei de mai sus reprezintă variante câştigătoare. E clar însă că actuala echipă nu poate mai mult. Se simte pe teren şi mai ales în acea alchimie verbală prin care înfrângerea e mereu onorabilă şi injustă: „Atât s-a putut”, „Asta e”, „Am mai luat trei goluri şi cu Lituania”, „Ne-au bătut din 4 cornere”.

„Fotbalul îţi dă posibilitatea să te reabilitezi în următorul joc”, spune Raţ. E prea târziu. Au fost un egal acasă (cu Franţa), o înfrângere acasă (cu Lituania), o victorie chinuită în deplasare (cu Insulele Faroe) şi o altă înfrângere acasă (cu Serbia). Nu avem nevoie de patru reabilitări, ci de un nou început.

Este momentul să le mulţumim pentru ce au făcut pentru România, întrucât deseori nu le-a fost uşor. Nu mai vrem o naţională dependentă de un fotbalist, de un stadion, de o idee fixă de joc. Lobonţ, Mutu, Chivu şi Contra au fost, la vremea lor, implanturi tinere în Generaţia de Aur. Acum a sosit vremea ca ei să îndeplinească sarcina cea mai ingrată a unui fotbalist: sub conducerea unui alt antrenor, să îşi pregătească retragerea şi înlocuitorii. Altfel, ne vom chinui în continuare unii pe ceilalţi, cum se întâmplă în acele cupluri care stau împreună din obişnuinţă şi nu mai aşteaptă nimic de la viaţă.