Păsări călătoare

Nicio clădire nu e atât de impersonală ca un aeroport, purgatoriul terestru, locul în care ajungi doar pentru a-l părăsi. Acum câteva nopţi, aterizând la ora două pe Aeroportul Barajas din Madrid, am văzut şi faţa cealaltă a tumultului.

La aceste ore, viaţa e pusă pe aşteptare şi aeroportul devine o vitrină imensă în care e expusă inocenţa plină de fragilitate a trupurilor adormite şi odihna celor neobosiţi. Rămân doar călătorii pentru care taxiul e un lux, care au venit cu ultimul metrou sau care îl aşteaptă pe primul, clienţi ai unui hotel fără nicio stea, aflaţi mereu între două zboruri, ca nişte păsări ce poposesc din când în când pe-o ramură.

O fată de 25 de ani venise singură din Mexic pentru a vedea Toledo, după care urma să plece spre Barcelona, apoi cine ştie?, poate Atena, poate Veneţia?  Un tată arab dormea pe o pătură înconjurat de trupurile micuţe ale copiilor săi. Doi puştani asiatici sporovăiau lungiţi pe benzile unde se cântăresc, iar micile afişaje de cuarţ înregistrau, cu fiecare vorbă sau mişcare, subtile variaţii de greutate. O puştoaică blondă din Danemarca le trimitea un mail părinţilor în timp ce asculta muzică în căşti. Răspunsul îngrijorat al celor de acasă a venit în câteva secunde, un sunet slab i-a trădat apariţia, dar fata deja aţipise aplecată uşor în lateral, cu tâmpla sprijinită de rama unei reclame din care un fotomodel îi promitea tinereţea veşnică cu ajutorul unei creme de faţă. De pe plăcile reci visele decolau fără permisiunea turnului de control, se roteau printre automatele de cola şi cărucioarele de bagaje abandonate, călătorind purtate de curent pe lungile coridoare ce leagă terminalele între ele.

Banii se fabrică la Rezerva Federală, bursele prezintă degerături şi e aşteptat declicul care să pună din nou în mişcare fluidele vitale ce ne leagă de perfuzie, dar tinerii se mişcă febrili şi nepăsători prin această lume amorfă şi îngrijorată, aşa cum sângele continuă să circule neştiut prin corp şi când acesta doarme.

Am văzut, cândva, un beduin aproape orb care nu-şi mai ştia nici numărul anilor, nici pe cel al odraslelor, dar care cunoştea deşertul ca pe propria palmă. Avea doar o bocceluţă şi un ibric în care, seara, îşi făcea ceai, şi mereu un drum în faţă. Asemenea lui, aceşti tineri îşi scrijelesc singuri în palmă linia vieţii. Sunt ambasadori ai unor ţări purtate în rucsac, oameni pentru care orizontul nu e o graniţă, ci un magnet, şi e încă foarte departe ziua în care mulţi dintre ei vor fi înghiţiţi de îmbrăţişarea moale a fotoliilor de la business class.

Apogeul sportului

Rugby-ul este o continuă renunţare la ego pentru întemeierea unei personalităţi.

Probabil că aşa ar proceda nişte furnici care ar avea de transportat o singură firimitură către muşuroi: ar pasa-o de la una la alta, înainte de a fi strivite.

Dacă nu luăm în calcul forma sa degenerată de peste ocean, rugby-ul este unicul sport în care mingea e strânsă la piept, aşa cum se cloceşte un ou, ca un obiect de cult purtat peste graniţă în vremuri grele. În ce altă disciplină mingea însăşi trasează linia de demarcaţie dintre echipe, în cîte sporturi mai e permisă atingerea balonului cu absolut orice parte din trup, într-o legătură deplină dintre sportiv şi obiectul de joc? Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun?

Aici nu există acele netrebnicii ale sportului numite tragere de timp şi simulare. Fiecare secundă aduce o nouă încleştare. Nu sunt filee care să despartă în mod aseptic trupul de trup, iar duelul se poartă între două plutoane de execuţie fără o altă muniţie decît propria carne. Rugbistul este un cavaler medieval protejat nu de zale şi coif, ci de piele şi oasele frunţii, călare pe armăsarul roib al voinţei. Cînd vreodată îl veţi vedea cu braţele în şold în timpul jocului, zvârcolindu-se ca pişcat de musca ţeţe după o lovitură ori dansând din buric lîngă fanion în urma unui eseu? El este un om pornit cu treabă, o picătură din valul care se mişcă mereu înainte încercînd să atingă plaja, pentru ca apoi să o ia din nou de la început.

Ce aşteptare poate pune sportul în scenă mai frumoasă decît cea dinaintea întâlnirii mingii de rugby cu solul? Ovoidul de piele, lipsit de previzibilitatea şi simetria sferei, dobândeşte, graţie formei, propria voinţă, pe care omul trebuie să o îmblânzească şi s-o preschimbe în înaintare. Aici, analiştii fotbalului şi-ar pierde minţile încercând să stabilească aşezări, scheme şi sisteme, întrucât în rugby strategia se schimbă în fiece secundă şi se coace simultan în cincisprezece minţi.

Faptul că nu poţi înainta decît pasând înapoi este una dintre cele mai importante lecţii ale sportului. Prin regula sa de bază, rugby-ul exclude calea facilă a azvârlirii mingii înainte cu braţul, amintindu-ne în permanenţă că nu poţi avansa decît cu ajutorul celui care vine din urmă. Aici funcţionează dictonul „unul pentru toţi” al muschetarilor, prelungit în „toţi pentru cel ce va înscrie”, întrucât cei căzuţi trăiesc prin omul aşezat de soartă la capătul şirului.

În rugby se joacă şi atunci când nu mai există vreo şansă, până în ultima secundă şi chiar dincolo de ea. Într-o sublimă formă de respect faţă de joc, regulamentul prevede că un meci nu se poate încheia nici după ce perioada regulamentară s-a scurs, dacă mingea nu a părăsit terenul. Este de parcă însuşi Dumnezeu, din tribune, şi-ar opri cronometrul şi s-ar ridica în picioare, să urmărească finalul.