Billy Miske

Când a urcat în ring, în seara zilei de 7 noiembrie 1923, Billy Miske era conştient că mai are puţin de trăit. Doar managerul şi doctorul lui mai ştiau că suferă de o gravă boală la rinichi.

Ca boxer profesionist, „Trăsnetul din Saint Paul” a disputat 103 de partide, câştigînd 72, iar singurul care a reuşit să-l bată prin KO a fost celebrul Jack Dempsey, într-un meci pentru titlul greilor. Cinci ani de zile, din momentul în care doctorul i-a dat sentinţa, Miske a luptat de 70 de ori, încercând să pună bani deoparte pentru viitorul familiei, însă afacerea în care investise a intrat în faliment. Cu aproape toată mobila din casă vândută şi cu datorii la bancă, Billy avea nevoie de acea ultimă luptă.

Nu s-a antrenat deloc. Starea lui era atît de proastă, încît a stat aproape numai în pat, pentru a-şi conserva forţele, iar în ring a urcat direct din scaunul cu rotile, ceea ce nu l-a împiedicat ca, în repriza a treia, să-l facă KO pe Bill Brennan. Cu cei 2.400 de dolari câştigaţi, Billy a cumpărat mobilă şi un pian pentru soţia sa, Marie. A plecat la ultima sa vânătoare de raţe, după care s-a întors în oraş. A luat cadouri de Crăciun pentru copiii lui, a plătit datoriile şi a depus banii rămaşi la bancă.

În acel an, Marie a împodobit singură bradul. Billy s-a jucat cu copiii, a participat la desfacerea darurilor, apoi s-a aşezat în capul mesei de Crăciun, prefăcându-se înfometat. A doua zi, era deja în agonie. În timp ce se urca tremurând în maşina managerului său pentru a merge la spital, i-a spus, în sfârşit, adevărul soţiei sale.

Şase zile mai târziu, în prima dimineaţă a noului an, Billy Miske a murit.

B-00-EBA

Într-o conferinţă de presă organizată după regulile show-ului, în care numele “liderului PD-L” care va face anunţuri importante a fost ţinut până în ultima clipă secret, domnişoara Băsescu şi-a anunţat demisia din partid.

E, în acest caz, candidatura independentă o dovadă de curaj? Mai degrabă semnul că d-ra Băsescu urmează modelul comportamental al tatălui, care fuge în piaţa publică de câte ori e la ananghie, pentru se prezenta ca “singur împotriva tuturor”. Faptul că “EBA” crede că “toată lumea din oraş“ recunoaşte acest grup de litere arată modul de gândire al principesei de metropolă, pentru care comunitatea înseamnă doar cercul strâmt al celorlalte beizadele şi revistele de analiză politică Ciao!, Click şi Cancan. “EBA” ne păcăleşte însă cu bună ştiinţă: numărul de înmatriculare de-abia acum a devenit cunoscut, condiţie necesară pentru a fi votată de iubitorii formelor fără fond.

Cu un pic de ajutor patern, numărul de înmatriculare politic a înţeles că adevărata miză nu se află la Bruxelles, ci în România şi că adevărata tribună parlamentară e televiziunea. Se desluşeşte aici acelaşi traseu cunoscut: autovictimizarea, stârnirea interesului public şi desprinderea imaginii de cea a grupului. Domnişoara Băsescu nu are de ce să-şi împartă astăzi cota de popularitate cu un partid, când şi-o poate înzeci printr-o demisie de faţadă, mai ales când respectivul partid se va mobiliza exemplar în scopul strângerii de semnături pentru demisionară.

Nu faptul că Elena Băsescu va intra în competiţie din postura de independent e important, ci că va folosi în continuare resursele unei grupări politice în acest scop. Spun “în continuare”, pentru că a beneficiat şi până acum de toate ingredientele necesare formării unui om politic în România: descendenţă, un partid-arac pe care să se dezvolte şi aura creată de podiumul de  modă autohton. Creşterea exportului de fotomodele este una dintre puţinele soluţii propuse de clasa politică pentru echilibrarea decalajului de cont curent al ţării: e foarte posibil ca ochelarii sexagenarilor nordici de la Bruxelles să se aburească atunci când în sală vor intra europarlamentarele din România.

În această ascensiune nu ar trebui să întrezărim o şansă dată generaţiei tinere de politicieni. Dimpotrivă, este o şansă luată acesteia şi direcţionată abil către membrii unei caste. Că tot spunem că avem nevoie de o nouă generaţie de conducători, de ce-am mai zăbovi sute de ani cu crearea unei Ivy League din care să iasă lideri politici, când avem prezentările de lenjerie intimă ale lui Botezatu, cafenelele din Dorobanţi şi Academia Bamboo? Toţi sunt pregătiţi ca, atunci când asupra părinţilor se va face simţit declinul vârstei, să-şi suflece mânecile pentru a prelua această uriaşă afacere de familie care e România.

Aici nu devii conducător, ci te naşti, dacă mituieşti barza să te livreze în Primăverii. Ca în basmele româneşti, fata cea mică a împăratului este făcută pentru tron, aşa cum Ion Ion Ţiriac ar fi un bun ministru al Sănătăţii, iar Raluca Sandu un excelent preşedinte al FRF.

Domnişoara Băsescu exersează de mult arta leadership-ului, fie că este vorba de a intra, cu bodyguarzii alături, în faţa cozii de la teleschi sau de a bloca parcarea unui club întrucât locul favorit era ocupat. Aşa se creează şi se verifică forţa unui lider popular: prin modul în care îşi impune prezenţa şi autoritatea în faţa oamenilor de rând.

Ce-ar mai putea face Elena Băsescu pentru ţară? Puţine lucruri. De pildă, să dea naştere unui urmaş politic: alegerile prezidenţiale din 2044 bat la uşă.

De la pantomimă la Dumnezeu şi retur

“ … Dl. Puric începe să valseze peste prăpăstii. Suferă de o boală veche a unei părţi a spiritualităţii româneşti: un etnocentrism răspicat ce-l exclude pe nesimţitelea din discuţiile înalte în care se amestecă altfel fără inhibiţii. De o parte aşază România, un centrum mundi al creştinătăţii ortodoxe, un buric al pământului, care filtrează cu un aer de suzeranitate contactele cu exteriorul …”.

Un articol de Radu Călin Cristea în Adevărul.

Omul de sus

Suferind de vertij, Alain Robert a escaladat fără asigurare peste 85 de structuri de mare înălţime.

La 12 ani, când s-a întors acasă de la şcoală, Alain Robert a descoperit că îşi pierduse cheile şi, în loc să-i aştepte pe părinţi, s-a căţărat pe exteriorul blocului până la etajul 8. De atunci, a escaladat 21 de piscuri dificile şi 85 de structuri de mare înălţime, majoritatea cu mîinile goale şi fără nici un fel de cablu de asigurare. A căzut de 7 ori, în două rânduri a atins abisurile comei, iar una dintre omeneştile sale greşeli s-a produs în 2004, când a picat din vârful unui semafor.

În timp, mitul Omului-păianjen a înflorit. Un serviciu secret susţine că a fost desfăcut rotiţă cu rotiţă în Atelierele Renault, dar tehnicienii au declarat că nu-i înţeleg funcţionarea. Psihanaliştii n-au reuşit să-l fixeze pe canapea, decretându-l „dependent de adrenalină” şi „sinucigaş mascat”. Unii susţin că blocarea într-un lift i-ar fi cauzat o formă agresivă de claustrofobie, care se manifestă prin tendinţa necontrolată de a se căţăra pe orice structură verticală, alţii că mama i-a dat prea multă tocăniţă cu pipote în copilărie şi că, de atunci, Alain vorbeşte uneori cu păsările, ca Sfântul Francisc. Asiguratorii de viaţă îl urăsc febril, iar poliţiştii îl arestează constant, la capătul escaladelor, dar, câteva autografe mai târziu, îi dau drumul. Nu poţi să închizi un om pe care nu-l înţelegi, e greu să condamni pe cineva pentru săvârşirea de fapte măreţe. Adică, o fi omul nebun de legat, dar cine să îl lege?

Cert e că Alain Robert a suferit un edem cerebral şi că are rău de înălţime. În timpul ascensiunilor, poartă la el pastile pentru combaterea crizelor de epilepsie. Asemenea ferestrei de la birourile noastre situate în cer – din spatele căreia se poate ivi oricând să ne citească peste umăr mailurile -, o graniţă invizibilă ne separă. Ne pare tangibil şi foarte asemănător, de parcă ne-am privi într-o oglindă care deformează uşor, însă Domnul Păianjen e mereu altundeva şi prea departe de noi.

În mod ciudat, prezenţa lui rară, dar constantă, la capătul jurnalelor de ştiri ne dă senzaţia unui ritual îndeplinit mecanic, a unei toane uşor de satisfăcut. În acţiunile sale se simte însă o dorinţă constantă de îmbunătăţire a genei umane, iar dacă există ceva ce-i depăşeşte curajul, daţi-mi voie să cred că nu e nebunia, ci teribilul respect de sine. Alain e un explorator al imposibilului şi un dependent de viaţă, însă de viaţa trăită aşa cum vrea el, cu ochii scormonind mereu peste graniţe. În ascensiunile sale de pe toate meridianele există un sens: reluarea în posesie, fie şi simbolică, a acestor Turnuri Babel care mai mult ne închid decât ne aparţin.

Un lucru mă amuză peste poate. Cînd ajunge în vârf, înaintea obişnuitei arestări, Alain Robert îşi sună cei trei copii. Mă întreb dacă le spune: „Tati e la lucru. Aţi fost cuminţi astăzi?”.