E necesară o Zi a Bărbatului?

Evident …

de Adrian Georgescu

În dimineaţa de 8 martie, după 5 ore de somn, m-am trezit cu dorinţa fierbinte de a fi, pentru o zi, bărbatul ideal. Astfel, am pregătit cafeaua şi micul dejun. Au urmat o fugă la cea mai apropiată florărie, distribuirea de buchete rudelor feminine de gradul întâi şi doi, precum şi un drum la piaţă pentru aprovizionare.

Programul a continuat într-o deplină armonie conjugală. Ea – două filme la televizor, eu – niciun meci la televizor, ea – 20 de telefoane primite cu „La mulţi ani”, eu – 20 de telefoane date cu „La mulţi ani”, ea – la coafor, eu – la calculator, pregătind ideile pentru această rubrică.

În mare, susţineam că, dacă ar exista o Zi a Bărbatului, ea ar trebui să fie pe 29 februarie. „Cum, doar o dată la patru ani?”, vor întreba congenerii mei. Exact în asta constă rafinamentul metodei. 1. O singură celebrare a masculinităţii la patru ani ar fi imediat acceptată. 2. În anii bisecţi, am sărbători cu un asemenea entuziasm pe 29 februarie, încât a doua zi ar fi dedicată exclusiv refacerii. 3. În anii „nebisecţi”, pe 1 martie pur şi simplu ne-am preface surprinşi că nu e 29 februarie şi chiar ne-am declara dezamăgiţi că nu suntem noi cei sărbătoriţi.

Însă şi bărbatul ideal are limitele sale: când le atinge, de obicei adoarme. La trezire, un mesaj de la jumătatea de viaţă şi de rubrică mă anunţa că ar fi o mojicie să-i cer să mişte fie şi un deget de Ziua Femeii, darămite să scrie un articol, ca urmare sărbătorita plecase la o cină cu prietenele …

… că nu!

de Adrian Georgescu

… Şi iată-mă în faţa monitorului alb, gândindu-mă dacă la EvZ ar funcţiona scuza că religia nu ne permite să scriem pe 8 martie.

În disperare de cauză – pentru că, din păcate, doar în astfel de situaţii facem acest lucru –, am încercat să mă pun pielea soţiei mele. Cum ar putea vedea ea lucrurile? Analizând la rece, cele scrise de mine s-ar putea rezuma astfel: fugă de responsabilitate, autovictimizare, egocentrism şi născocire de scuze. Pentru că …

… în fiecare zi din viaţa noastră de familie, eu mă trezesc la 11, găsind cafeaua şi micul dejun pregătite. La ora la care jurnalistul independent deschide căscând calculatorul, jumătatea feminină, psiholog, termină a doua şedinţă de terapie. Apoi, ea face cumpărăturile, eu doar le car de la maşină până-n casă. Iar dacă ar trebui să spăl o furculiţă, probabil m-aş accidenta: n-am practicat acest sport extrem de la nuntă încoace. Sintetizând, eu fac ce-mi place, ea ce trebuie.

În mod sigur lucrurile nu stau aşa în toate cuplurile, dar sunt convins că în majoritatea cazurilor femeile dau mai mult faţă de cât primesc. În doar două zile pe an avem posibilitatea de a recupera o parte infimă din acest deficit, printr-un gest simbolic. E suficient să-i oferi flori din inimă unei femei pentru a fi bărbatul perfect. Acesta e motivul pentru care soţia mea a primit acest cadou de 8 martie: să nu fie nevoită să mişte un deget, nici măcar pentru a apăsa o tastă.

E necesară o Zi a Bărbatului? Pentru cei prea apăsaţi de responsabilităţile zilelor de la începutul lui martie, ea deja există: 1 iunie.

Meciul detaliilor anatomice

Buricul, sânul şi fesa se înfruntă la TV într-o partidă pe viaţă şi pe moarte.

Se întâmplă de parcă, asemenea meşterului Manole, televiziunile de sport ar fi descoperit că o astfel de structură nu rezistă având doar ingrediente obişnuite – fotbal, tenis, handbal, box etc. – şi că e musai să zideşti acolo o femeie într-o stare avansată de dezbrăcare, pe care camera s-o parcurgă „pân-la costişoare, pân-la ţâţişoare, pân-la buzişoare, pân-la ochişori”.

Detaşamentele de nuri sunt armele disperării, bomba atomică (sau anatomică) aruncată atunci când vrei să câştigi rapid şi cu orice preţ o luptă. Audienţa ta nu este cea pe care o doreşti? Dezechipezi nişte fete şi le arunci pe micul ecran sub formă de „bombe sexy”. Problema e însă că şi concurenţa deţine arme neconvenţionale: ca urmare, va contraataca tot printr-o lansare de burice, fese şi sâni, grupate sub o altă denumire. Trebuie doar să găseşti un liant de calitate îndoielnică: la gsptv, avem stopul pe piept, la sport.ro fundul, şi mă întreb cât va mai dura această timiditate a televiziunilor de sport de a nu se referi la alte părţi anatomice şi cât timp vor mai păstra peticul din faţă al costumelor de baie, deocamdată ţinta prim-planurilor obsesive din promo-uri.

Totul vine într-o perioadă în care www.gsp.ro şi www.prosport.ro se curăţaseră de „zone erogene”, cu excepţia trimiterilor către site-urile de trust. Iată, pe www.gsp.ro poţi să citeşti nu doar declaraţii ale patronilor, ci şi anchete sau reportaje interesante. Şi chiar mă pregăteam să semnalez că www.prosport.ro are o înfăţişare nouă şi un layout mult mai frumos şi uşor de parcurs, cînd am notat apariţia unei noi competiţii, de fapt una veche de când lumea: „Liga bună”. Nu ne rămâne decât să sperăm că teritoriile îşi vor păstra graniţele bine definite, pentru că nu am vrea să-i vedem pe CTP, Banciu sau Mironică înecându-se printre bikini, ca în „Baywatch”, şi să le extragem textele cu privirea dintre părţile moi ale salvatoarelor de trafic şi de audienţă.

Revenind la televiziune, cel mai deranjant lucru nu este folosirea armelor nepermise, ci încălcarea de graniţe şi mixarea categoriilor. Prin închegarea în pelteaua cu mingi de fotbal, porţi, sâni şi pulpe, atât sportul, cât şi erotismul sunt sărăcite şi deposedate de sens. Să ne gândim, de pildă, la emisiunile meteo, unde s-au încercat fel şi fel de reţete: de la fete despuiate pînă la prezentatori trăsniţi, la care apoi s-a renunţat. De ce? S-a constatat că, de fapt, pe telespectator nu îl interesau textele glumeţe sau nurii domnişoarelor, ci – deşi poate părea incredibil – cum va fi vremea în zilele următoare.

Retorica justificatoare se sprijină în general pe următoarele aserţiuni: 1. Bărbaţilor le place fotbalul, 2. Bărbaţilor le plac femeile frumoase şi  dezbrăcate, ceea ce ar implica 3. Bărbaţii vor să vadă femei frumoase şi dezbrăcate la emisiunile de sport. Schemă care, evident, nu funcţionează, pentru că, de exemplu: 1. Îmi place muştarul, 2. Îmi place dulceaţa de mure, însă de-aici nu trebuie să deduceţi că 3. Îmi place să mănânc muştar cu dulceaţă de mure.

Dacă eşti o televiziune de sport, nu-l aşezi pe Mitea în studio împresurat de fete în costume de baie, obţinând ceva ce a amintit vizual de scena discuţiei lui King Louie cu Mowgli din desenul animat „Cărţile Junglei”. Dacă eşti o televiziune de sport, nu lansezi un concurs „Ţară, ţară, vrem fundaşe”, cu îndemnul „Pune-ţi fundul la bătaie!”, aşadar trimite câteva poze cu dosul prietenei tale şi noi îl vom premia, iar zile în şir imaginile cu poponeţe „sportive” să stea printre comentarii pline de porcării.

Dezbrăcând până la capăt chestiunea, rămâne ideea că a recurge la imaginea unui trup feminin dezgolit pentru atingerea scopurilor denotă impotenţă din punct de vedere profesional. Altfel spus, e presă făcută în primul rând cu fundul.

Un pic de primăvară

Din când în când, mici atacuri de panică ne fac să bocim în avans echipa naţională, ale cărei izvoare vitale ar fi astupate de tropăitul sutelor de invadatori.

Poate că ar trebui să privim lucrurile astfel: prin prezenţa lor masivă, fotbaliştii străini asigură acel climat de concurenţă fără de care am avea un campionat mediocru şi plin de promisiuni de tip electoral, cu jucători autohtoni ajunşi prea repede şi prea uşor senatori de drept la echipele lor. Nu vi se pare interesant faptul că formaţiile ai căror străini nu „merg” se fac de râs la orice oră ar juca? Şi ce-ar fi fotbalul românesc fără emulaţia stîrnită de Milislavljevici, Wesley Lopes, Wobay, Culio sau Yssouf Kone, ca să luăm doar câteva nume? Poate că nu întâmplător golurile cele mai frumoase ale acestei primăveri au fost create de primii doi, respectiv de ultimul.

Cea mai interesantă fază s-a petrecut însă la finalul meciului FC Argeş – Unirea şi are în prim plan un tânăr fotbalist român, ce a jucat doar 11 minute. Faza nu a dus la înscrierea unui gol, a durat doar câteva secunde, iar partea ei cea mai grăitoare nici nu apare în reluări. Raul Rusescu, atacant al Unirii, dar şi al naţionalei de tineret, a pătruns în careu, depăşind prin viteză şi tehnică un fundaş advers, care nu a putut decât să-l faulteze.

Aţi văzut cum a reacţionat Rusescu? După universalul gest al braţelor larg deschise, prin care îi solicita arbitrului un penalty evident, a privit imediat către Dan Petrescu, înţepându-şi pieptul cu arătătorul şi strigînd „Eu, eu!”. Aşadar, un jucător de 20 de ani, la 0-0 în minutul 90, se înghesuia să bată un penalty de care depindeau două puncte foarte importante pentru echipa sa, în lupta pentru titlu.

Nu simţiţi un pic de primăvară în acest gest îndrăzneţ?