Partidul-anexă

În toate imaginile prezentate de televiziuni de la negocierile politice, alături de Mircea Geoană se află o doamnă blondă, care surâde fericită, cu aerul unui copil aflat pentru prima oară la Disneyland. Nu mă refer, evident, la Elena Udrea, cu toate că şi Domnia Sa ar putea sta în curând lângă Mircea Geoană în parcul politic de distracţii.

Doamna în cauză, Daniela Popa, fost deputat FSN, PDSR, PSD+PUR, este preşedintele Partidului Conservator, veşnic participant la alegeri în dreapta semnului „+” ce-l leagă de PSD. Potrivit acestui principiu al magnetismului, putem avea PNL+PC, PTTR+PC sau AGVPS+PC, aşa cum „burtierele” de la Sinteza Zilei se confecţionează după metoda: „Scriem Băsescu, apoi vedem ce adăugăm”.

Ne mulţumim să aplaudăm faptul că ridicarea pragului electoral la 5 la sută a lăsat în afara parlamentului partide precum PRM sau PNG şi să observăm că UDMR e mai mereu în tabăra câştigătorilor. Trecem însă cu vederea metoda ingenioasă prin care PC se teleportează în parlament sau chiar în guvern: ca un partid bidimensional construit din pixeli, care eludează întâlnirea cu electoratul printr-o metodă asemănătoare celei prin care Ulise a scăpat de ochiul ciclopului Polifem, adăpostindu-se sub burta unei oi. Tema de discuţie nu este doar „Ce caută UDMR la guvernare?”, pentru că, pînă una-alta, respectivul partid a depăşit pragul electoral de unul singur, ci şi: „Care este electoratul reprezentat doar de PC şi nu de PSD+PC?”.

E un partid suficient de mic încât să treacă neobservat – aşa cum camerele de luat vederi trec rapid peste figura extatică a doamnei blonde -, dar suficient de important pentru a lăsa urme. Mai mult, PC nu riscă să fie asimilat de gazda purtătoare: după atingerea ţelului, ventuzele se dezlipesc şi  organismul politic trăieşte o scurtă perioadă pe cont propriu, lăsând în urmă episoade tulburi, ca „Dosarul Hidroelectrica”, sau comice, precum protestul împotriva experimentului de la Geneva, generator de găuri negre.

Evident, nu se poate spune că PC a pătruns prin efracţie în parlament, cât timp această metodă este legală. Până când însă această grupare nu va participa singură la examenul urnelor, atâta vreme cât se sustrage măsurătorii prin abile exerciţii de alipire preelectorală, nu poate fi considerată decât o marjă de eroare. Ori un pahar cu apă azvârlit seară de seară în ochii publicului.

Două feluri de a muri

Partida cu Fiorentina a fost poanta unui banc prost pe care îl ştiam de mult. Steaua nu merita să acceadă în faza superioară a Ligii Campionilor, aşa cum nu avea ce căuta nici în Cupa UEFA. De fapt, pentru un astfel de meci nu merita nici să deschizi televizorul. Într-o competiţie adevărată, e o echipă care poate să respingă repetat, să facă un triunghi de pase cu un colţ în aut şi să spună cursiv alfabetul fotbalului mare doar pînă la litera B. Atît.

Circulaţia balonului a fost browniană, ca şi cum ai arunca un lighean din vîrful muntelui şi te-ai aştepta să ajungă la poale în punctul dorit. Toja a semănat cu un tramvai care se căzneşte să nu sară de pe şine, iar Dayro era la o şedinţă foto, la care Semedo monta lumina. Echipa a stat în Baciu, Petre Marin şi în Ovidiu Petre. Atacanţi? N-au fost. A existat doar un Bănel care se chinuia să dea găuri în beton cu o scobitoare.

Nu pot încheia acest articol fără a aminti de nedreptatea care i se face celeilalte reprezentante a României în Champions League. CFR Cluj a fost lăsată în mod nemeritat în penumbră de toată media de specialitate, şi nu doar înaintea ultimului meci, cel lipsit de miză. S-au făcut zeci de emisiuni şi de pagini despre şansele unei fantome de a învia, neglijîndu-se adevărata întrupare din fotbalul nostru. Motivul l-a constituit deja obişnuita orientare a subiectelor după criteriul numeric al suporterilor. Pe teren însă, acolo unde vorbele nu înseamnă nimic, Clujul a jucat fotbal, iar Steaua nu. Dacă ieşirea CFR-ului din competiţie reprezintă doar amînarea performanţei pentru anul viitor, cea a Stelei este un act de justiţie al fotbalului.