Jurnal de negocieri

Ultima zi de discuţii pentru formarea guvernului a fost şi cea mai grea. Dimineaţă, am descoperit că jumătate dintre negociatorii noştri trădaseră cauza şi negociau acum pentru ceilalţi. Am contraatacat politic, punând la bătaie câteva fonduri de dezvoltare pentru a atrage de partea noastră aripa tânără a partidului rival şi aliat.

Ei au vrut Ministerul Vorbelor Fără Acoperire, noi am luat Ministerul Amplificării Crizei. Am căzut de acord ca proaspătul desemnat Ministru al Tineretului, plecat dintre cei vii în timpul discuţiilor, să fie menţinut în funcţie până la următoarele alegeri. Şi iar au încercat să ne înşele vigilenţa: parcurgând listele am descoperit că Ministrul Fondurilor Precare figura şi pe lista subsecretarilor de stat din Ministerul Comisionului, iar cel propus pentru şefia Camerei Deputaţilor era senator. Ne păcăliseră cu un portofoliu, aşa că am înfiinţat urgent Ministerul Afacerilor Veroase, pe care ni l-am asumat cu bărbăţie. Aliaţii noştri s-au opus, deci am dat cu banul. Din fericire, Ministrul Finanţelor era de la noi şi a luat o primă măsură înţeleaptă, scoţând rapid din circulaţie moneda cu probleme.

Au fost însă şi momente în care cele două părţi au colaborat fără a ţine cont de meschine interese partinice, ca atunci când Ministrul Sănătăţii, aflat în tabăra adversă, a completat o scutire pentru Ministrul Învăţământului propus de noi, astfel încât acesta să poată participa la şedinţă.

La orele prânzului, a avut loc prima remaniere guvernamentală, când Preşedintele a sunat şi, după ce a motivat absenţa de la negocieri a Ministrului Turismului, ne-a oferit câteva sugestii. Când primul ministru a ieşit pe hol să dea o declaraţie presei, hop!, l-am şi înlocuit cu unul dintre cei cincisprezece vicepremieri aflaţi pe lista de aşteptare. Ca să preîntâmpinăm o criză politică, am pus deoparte un portofoliu pentru Opoziţie, în cazul în care vor dori să depună o moţiune de cenzură.

Cele mai dure negocieri s-au purtat pentru portofoliul Justiţiei, domeniu prioritar pentru ambele partide. Cum cel propus de ei era reţinut de DNA, iar al nostru nu avea bani pentru cauţiune, s-a luat în discuţie desemnarea unui independent. Liderul partenerilor de guvernare a luat atunci cuvântul, explicând că adevărata independenţă este atunci când nu există un ministru care să obstrucţioneze activitatea magistraţilor. Ca urmare, pentru că ţara aşteaptă cu nerăbdare un executiv, am hotărât de comun acord să punem neîntârziat problema în fruntea listei de priorităţi a următorului guvern.

De ce, Lăcă?

Fiara reintră din nou senină în cuşca de hamster şi merge mai departe.

Primele mele amintiri legate de sport sunt alb-negru, sub acel „R” care se mărea şi se micşora pe ecran, anunţînd o reluare. Erau jambierele lăsate ale lui Dobrin, ca manifest suprem al nepăsării. A fost săritura peste fileu a lui Năstase de la sfîrşitul meciului, de parcă lui Ilie nu i-ar fi fost suficientă victoria şi ar fi vrut să cucerească şi ultima redută a adversarului. Au urmat turnirurile Craiovei şi meciul cu Kaiserslautern ascultat cu galena conectată la burlan, la ora de biologie, şi acele 3-0 şi 2-3 ale lui Dinamo cu Hamburg.  Apoi, cînd culoarea pătrunsese deja în tubul catodic, a venit Lăcătuş.

De prin 1984, meciurile Stelei începeau mereu la fel. Balonul mişcat la centru, apoi o angajare în adîncime spre fărîma de om care năvălea singură către poarta adversă. Era vremea cînd Lăcă se prăbuşea în careu ca un ţipar curentat, cînd dribla numai către exterior, mai mult sărind peste adversar, care descoperea brusc cît de greu e să vînezi un ţînţar cu mitraliera. Orice gol părea firesc, chiar şi cel cu IFK Göteborg, cînd mingea a intrat în plasă din întîmplare.

Ce a rămas din această atitudine îndrăzneaţă, care îi permitea lui Marius să construiască, pe un teren îngheţat, o cupolă bizantină peste Dasaev ori să împuşte sub bară un penalty în finala de la Sevilla, cînd pentru orice jucător poarta părea cît una de hochei? Nu pierderea puiului de Supercupă doare, ci dispariţia acestui spirit al lui Lăcătuş, care la mijlocul anilor 80 a însufleţit Steaua, ca un copil ce se strecoară într-o veston de general şi fuge prin casă fluturînd din mîneci. Mai tîrziu, inadaptatul de la Fiorentina şi Oviedo a revenit acasă, unde şi-a întregit colecţia de trofee naţionale, cea mai bogată din fotbalul românesc, pentru ca mai apoi să fie lăsat să plece la FC Naţional. S-a întors la Steaua nu ca antrenor, ci ca oficial, şi iar a plecat, şi iar s-a întors.

Ultimul traseu al şeptarului a avut loc acum două luni, într-un decor aurit. Marius a încheiat conferinţa de presă în care-şi anunţa demisia şi a plecat agale, uşor adus de spate. Zîmbind cu capul încă întors spre zona în care circul îşi consuma ultimele secvenţe, de parcă ar fi ştiut el ceva, dar nu voia să spună.

Astăzi, fiara reintră din nou senină în cuşca de hamster şi merge mai departe. Pentru 5.000 de euro în plus la salariu, se reîntoarce în ceas pe post de cuc care iese numai cît să-şi anunţe demisia. Nici nu mai e vorba dacă următoarea sa plecare se va produce prin acordul părţilor ori prin terfelirea la televizor, deja antrenorul Stelei e altul, cel care tropăie la coadă aşteptîndu-şi rîndul.

Sau poate, în acest ritm al înnoirii prin deja vu, Lăcătuş va fi înlocuit chiar de Lăcătuş, unul din ce în ce mai trist şi mai adus de spate, nu acea torpilă cu ciuf care exploda în careul advers.

A murit cavalerismul?

Armura lui Don Quijote

de Elena Georgescu

Amintiţi-vi-l pe Don Quijote, un bătrân nebun care trăia după idealurile cavalereşti, căutând o doamnă căreia să-i dedice gândurile sale, faptele sale, viaţa sa, fără a aştepta nimic în schimb. Nu avea niciun scop, dar avea un ideal. Mai poate fi această atitudine altfel decât sinucigaşă în ziua de azi?

Cavalerismul nu era o atitudine care să onoreze doar prezenţa femeii, ci, în primul rând, propria condiţie. Înseamnă să oferi atenţie, consideraţie, respect şi sprijin celor din jur. Astăzi, din interiorul balonului pe care ni-l construim pentru a ne proteja de lume pretindem mai degrabă aceste lucruri de la ceilalţi. Într-o lume care funcţionează prin compromisuri, principiile ce-i animau pe cavaleri sunt inutile. Omul modern se centrează asupra propriei persoane şi, dacă mai există loc pentru aşteptările celor din jur, acestea sunt luate în calcul doar pentru atingerea unui obiectiv. Tupeul a înlocuit curajul, contractul notarial şi nu cuvântul de onoare garantează o înţelegere. Puterea este înţeleasă mai degrabă pentru a manipula şi a distruge decât pentru a proteja.

În adâncul multor bărbaţi, înfometat şi zdrenţăros, încă mai zace cavalerul. Dar este oare acelaşi? Din cavalerism au rămas manierele – care de cele mai multe ori nu sunt o cale de a relaţiona, ci de a ţine la distanţă – şi gesturi de curtoazie ce rareori sunt dezinteresate. Sancho Panza i-a luat armura lui Don Quijote şi din interiorul ei îl imită perfect. Dar nu e el.

Egalitatea extremă

de Adrian Georgescu

Dacă îi deschizi uşa unei doamne sau îi ţii scaunul când se aşază, nu o faci pentru că ea ar fi incapabilă de acest lucru. E un alfabet de gesturi prin care bărbatul protejează în mod simbolic femeia. Cavalerismul nu coboară femeia şi nu o supune condescendenţei masculine, dimpotrivă, o urcă pe un piedestal. “Masculinizarea tratamentului aplicat doamnelor avea tendinţa de a sublinia schimbarea ierarhiei sexelor”, scrie Octavio Paz despre amorul curtean, din care a răsărit ceea ce numim azi “cavalerism”.

Mai degrabă decât victima misoginismului şi a lipsei de educaţie, acesta dispare pentru că îi dispare domeniul de acţiune. Este una dintre consecinţele unui feminism agresiv care vine de dincolo de ocean.

În această problemă, Pascal Bruckner îl cita pe Montesquieu care afirma că “două lucruri omoară Republica: absenţa egalităţii şi egalitatea extremă”. Or, când îţi propui să ştergi orice diferenţă între două genuri până la urmă diferite, vei sfârşi prin a anula şi lucrurile bune ce răsar din această deosebire. Dacă în lumea afacerilor, deux-pieces-ul feminin copiază costumul masculin, iar strângerea viguroasă a mâinii a înlocuit sărutatul acesteia, acest comportament ajunge să se proiecteze şi în viaţa de zi cu zi.

Există încă foarte mulţi bărbaţi care manifestă o atitudine atentă şi galantă faţă de femei şi, din păcate, din ce în ce mai multe femei ce se simt astfel puse în inferioritate. Şi cel mai abil ţintaş din lume va trage inutil dacă ţinta stă permanent întoarsă cu spatele.