Prima greşeală ar fi să credem că stenogramele din „Cazul Valiza” descriu singura infracţiune din fotbalul românesc. E numai partea vizibilă a icebergului ce loveşte ca un ciocan pneumatic fotbalul românesc, transformîndu-l într-o epavă funcţională care nici nu se duce la fund, nici nu înaintează.

O a doua greşeală ar fi să minimalizăm respectivele fapte, pe baza celor scrise mai sus. Corupţia este un ghem cu o mie de capete, în care sînt încîlcite sute de sfori şi de sforicele. Pentru a-l deşira trebuie obligatoriu să începi prin a trage de un fir, situaţie în care sistemul reacţionează de la sine, creînd conştiincios noduri altundeva pe traseu.

Valoarea unui antrenor sau a unui conducător de club e dată nu de competenţa sa, ci de capacitatea de a se potrivi acestui sistem compus din compromisuri şi alianţe temporare, un Monopoly cu oameni, echipe şi rezultate. Ca să ieşi dintr-o mlaştină nu trebuie să te zbaţi, ci să aştepţi apariţia unei oportunităţi. Orice tentativă de opunere te duce mai repede la fund şi foarte puţini reuşesc să se ridice fără a coborî. Încă întregi, dar consumaţi pînă la a deveni inutili, aceşti oameni sînt preluaţi de maşina de gunoi şi omogenizaţi în terciul care constituie soclul fotbalului românesc. Simţim cum picioarele noastre obişnuite cu rahatul ne lasă de cîte ori ieşim în Europa şi jucăm doar pe suprafaţa dură a terenului de fotbal.

Încercaţi să desluşiţi adevărul la ieşirea din malaxor, unde bucăţile de conştiinţă sînt înnodate cu fragmente de înregistrări. Aici e perfecţiunea sistemului: face ca orice judecată să urmeze modelul obiectului ce trebuie judecat, devenind o bandă a lui Möbius din care e imposibil să mai ieşi.