Rădoi se înşală. În fotbalul modern nu se mai face o împărţire strictă între artişti şi cărăuşi. Astăzi, valoarea unui jucător presupune să aibă şi spate puternic pentru chingi, şi degete fine pentru claviatură. O vedem în Liga Campionilor, mai ales după ce trece faza grupelor, perioadă în care noi ne refugiem în aceeaşi doctrină nefericită a punerii umărului, de parcă unica formă de înaintare ce ne e familiară ar fi împingerea icnită a unui obiect masiv.

Oricum, din această metaforă lipseşte cel care ar trebui să scrie partiturile şi să le aşeze pe pian. Dar să lăsăm antrenorul, revenind la ceea ce a jucat Steaua în scurtul său turneu european. În puţinele dăţi în care pianul ajungea în faţa porţii, era deja dezacordat de atîtea buşituri. Mi-e teamă că nici Drogba, nici un alt mare artist al claviaturii, nu ar fi putut oferi publicului goluri strălucitoare din sferturi de centrări.

În spatele acestei împărţiri pe categorii stă însă o alta, între români şi străini. E obiceiul nostru drag ca în pauzele dintre eforturi să ne înţepăm amical cu jungherele. Am purtat de curînd, în pauza unei emisiuni TV, o discuţie cu un fotbalist român. „Ei nu simt nimic pentru Steaua”, spunea Domnia Sa despre stranierii din Ghencea, „azi sînt aici, mîine vor fi altundeva”. Lipsa ataşamentului sentimental, zic eu, este taman o primă condiţie necesară pentru profesionalism. Noi simţim prea mult şi respectăm prea puţin, înjurînd străinătatea aşezaţi la coada pentru vize. Am vrea să putem emigra oriunde, dar să nu prea ne vină emigranţi. Ţara ce se crede buricul netăiat al lumii ar dori să primească prin cordonul ombilical doar nutrimente de calitate. Fără sutele de străini – mai buni la fotbal sau mai slabi -, campionatul nostru ar fi fost unul lipsit de sevă, un pom de iarnă plin de beculeţe, dar cu crengile deja uscate.

Rădoi a mai greşit cu ceva, permiţînd şi participînd la transformarea plecării sale în Vest într-o odisee chinuită şi plină de piedici din partea destinului. Din momentul în care Ioan Becali a declarat că se va da peste cap să-i găsească o echipă, el s-a aflat în postura copiilor care merg cu colindul prin blocuri. Puţine uşi se vor deschide în faţa acestei prea mari stăruinţe, mai ales că Mirel face asta un pic după Sărbători, iar naşul cere ceva mai mult decît nuci şi mere.

În Ghencea s-a cărat pianul ca în Stan şi Bran, pe nişte interminabile scări înguste, şi deseori el a fost scăpat. Mai mult, la una dintre adresele de livrare nu era aşteptat un pian, ci o valiză. Aceasta este de fapt cea mai mare greşeală a căpitanului stelist, de a se fi implicat mai mult decît în transport sau în cîntat, încercînd să aranjeze şi concerte. Or, dacă profesionalismul de rit vestic agreează fotbaliştii polivalenţi, respinge cu hotărîre acest gen de mixare a categoriilor, cum e cea dintre jucători şi intermediari.

Şi dacă Mirel Rădoi ar putea cînta „polonezele” lui Chopin de la coadă la cap legat la ochi şi cu o mînă la spate, şi dacă ar fi capabil să teleporteze un pian către marii atacanţi ai planetei, e greu să-i mai răspundă cineva la sonerie. Mi-e teamă că liderul din teren al Stelei a fost înghiţit chiar de obiectul pe care l-a cărat cu atîta conştiinţă profesională, plecat la vale pe scări.

În acest sistem, sportivul anului nu poate fi Constantina Diţă, nici Lucian Bute, nici Alina Dumitru, ci Gigi Becali.

Oamenii care bagă bani în fotbal sînt parte din mitologia creată de media. Fotbalul apare ca un cîmp pîrjolit ce are nevoie doar de acest fertilizator care este banul. Graţie unui suflu binefăcător de lichidităţi, o echipă se ridică şi joacă, dar ai senzaţia că meciurile, rezultatele şi palmaresul ei contează mai puţin şi că respectiva  trăieşte numai întru gloria investitorului şi a lăfăielii sale pe micul ecran.

Partea a doua a poveştii rămîne mereu nespusă. Oamenii care bagă bani în fotbal nu numai că mai fac un lucru – scot bani din fotbal -, dar şi există graţie acestuia. Îi auzim deseori plîngîndu-se de avatarurile vieţii de patron, de cît îi costă cluburile, care, asemenea unor ibovnice nepotolite, înghit sume imense, însă niciodată nu am auzit un investitor care să spună cît a cîştigat de pe urma fotbalului.

Departe de a fi un sistem al concurenţei libere, fotbalul românesc este mai degrabă unul feudal. Seniorul de club are o armată pe care o întreţine, vasali şi inamici tradiţionali, are drepturi asupra poporului din tribune. Deţine blazonul clubului şi palmaresul acestuia. Exact aşa ar fi fost Evul Mediu dacă ar fi existat televiziune: „Te întrerup pentru că Gigi Becali susţine o conferinţă de presă la palat”, „Aflat pe unul dintre vastele sale domenii, Vasile Turcu a declarat …”, „Tocmai a sosit un curier cu o depeşă de la Iancu de Timişoara”.

În mare, există două categorii de oameni care apar la emisiunile sportive: cei care nu fac mare lucru, dar care şi-au plătit biletul de intrare în viaţa noastră prin preluarea unui club, şi cei care vorbesc despre vorbele lor. Pentru a fi sigur că prinde cu această frecvenţă buletinele de ştiri, un om normal ar trebui să aibă parte zilnic de o moarte violentă. Dimineaţa, ar trebui să învie şi să o ia de la capăt, cu o extorcare, o răpire sau un viol.

Apoi vin anchetele, clasamentele şi galele, în care nelipsiţii ecranului sînt în mod nemeritat lăsaţi la o parte, după ce timp de un an au asigurat carnea mediatică. Poate ar fi bine să abandonăm măcar temporar ipocrizia. În acest sistem, sportivul anului nu poate fi Constantina Diţă, nici Lucian Bute, nici Alina Dumitru: pe ei nu i-am văzut „pe sticlă” decît cel mult cîteva secunde. Sportivul anului – al acestuia, ca şi al celor ce vin – este Gigi Becali. Premiul de excelenţă i se cuvine celui care nu a reuşit mare lucru în 2008, nici în sport, nici în politică, dar ale cărui gesturi şi cuvinte ne-au însoţit mereu. Şi n-ar trebui uitată nici valiza: cu ea am început anul, cu ea îl terminăm.