Cu mîna pe ROAF

În fotbalul românesc, legile sînt ca porţile de schi: nu trebuie să treci prin ele, ci să le ocoleşti cît mai îndeaproape. Sînt ca nişte sisteme filosofice ori culegeri de texte religioase, iar comisiile şi comitetele nu judecă, ci fac exegeză.  E de parcă avem nevoie de un regulament pentru a putea răsufla uşuraţi că-l avem.

Domnul Mircea Rădulescu ştie cum va fi demascată „minciuna cu antrenorul de la CFR Cluj”. „Presa o va face, cînd va scrie de «echipa lui Uhrin» sau «Uhrin a trecut la un nou sistem de joc». Şi astfel se vor strînge multe materiale din care va rezulta că Uhrin este de fapt antrenorul. Prin metodele tehnologiei moderne se pot înregistra secvenţe din procesul de pregătire. (…) Plus că orice jucător poate fi întrebat cine îl antrenează, iar el va spune care e realitatea”.

Buna funcţionare a unei legi nu stă doar în noima ei, ci şi în posibilitatea reală ca ea să fie aplicată. După ce consilierul Uhrin va fi demascat şi va primi interdicţie pe viaţă să dea sfaturi în Liga 1, CFR îl poate angaja, pe rînd, ca masor de bare, omul cu targa, al patrulea portar, fanion, cel care schimbă scorul pe tabelă, traducător din cehă în cehă, manager peste bidoanele cu apă.

Eu zic că Uhrin ar trebui filat permanent, iar telefonul lui şi cel al lui Jindra să fie ascultate. La transmisiile TV, o cameră îl va monitoriza nonstop şi-l vom vedea într-un pătrăţel din colţul ecranului. Dacă nu se va putea abţine şi va începe să gesticuleze şi să strige către jucători – comportament neconform cu fişa postului -, propun să fie legat şi deferit Comisiei de Disciplină.

Să jure cu mîna pe ROAF că în sezonul competiţional 2008-2009 n-a vorbit despre fotbal cu Jindra şi să demonstreze cu argumente irefutabile că nu antrenează în Liga 1!

Tragica poveste a lui Ghiţă

Problemele familiei noastre au început de Ignat, când unchiul Vasile a fost surprins de Comisia pentru Animale Abuzate cu cuţitul ridicat deasupra porcului nostru, Ghiţă, fiind trimis în judecată pentru tentativă de porcucidere.

Pledoaria acuzării a fost strălucită. Citând din Carta Universală a Drepturilor Porcului, procurorul a descris tratamentul inuman la care clientul lui fusese supus, hrănit toată viaţa cu alimente care îi ridicaseră nivelul de colesterol şi-i cauzaseră ateroscleroză, crescut împotriva voinţei sale în nişte condiţii mizere. Acest fapt a constituit şi o ameninţare pentru ecosistem, lucru confirmat de vecinii din noul cartier de vile de vacanţă, deranjaţi de mirosurile pestilenţiale care veneau dinspre microclimatul lui Ghiţă.

„Libertate, egalitate, caltaboşi! Moarte porcilor!”, a tunat unchiul Vasile din boxa acuzării, ceea ce i-a dat apă la moară procurorului să afirme că ne aflăm în faţa unui evident caz de discriminare. Ghiţă urma să fie sacrificat doar pe criterii de rasă şi pentru că era supraponderal, iar martorii aduşi au confirmat că în familia noastră nu s-a pus niciodată problema să eutanasiem, de pildă, pisica de Ignat. „Porcul nu e doar o sursă de şorici, slănină şi caltaboşi, ci o fiinţă cu discernământ, sentimente şi personalitate”, a arătat acuzarea, precizând că în alte culturi Ghiţă ar fi fost divinizat, ba chiar i s-ar fi adus şi sacrificii umane. Au fost descrise traumele pe care pârlirea la butelie i le poate produce animalului decedat, ca să nu mai vorbim de efectul de seră pe care-l generează o astfel de metodă.

Mai mult, s-a constatat că Ghiţă îşi onorase ireproşabil contractul de animal de companie, tăvălindu-se ani la rând conştiincios în noroi şi dând naştere unor progenituri pe care nu aveam dreptul să le lăsăm acum fără figura luminoasă a tatălui.

Unchiul Vasile a fost declarat vinovat şi a ieşit pe cauţiune, primind interdicţie de a se apropia la mai puţin de 100 de metri de cocină. Lucru complicat: cum legile interzic strămutarea unui animal din habitatul lui natural, unchiul a fost nevoit să se mute în şură. În schimb, graţie consilierii psihologice, Ghiţă era pe drumul cel bun. Se împăca mai uşor cu condiţia de minoritate opresată şi chiar începuse să se elibereze de “sindromul Crăciunului”.

Însă în noaptea de Revelion s-a petrecut tragedia. Ghiţă s-a suit în vârful teiului, de unde s-a aruncat în gol, zdrobindu-se de mozaicul veneţian cu care-i pardosiserăm cocina. „Am fost un porc toată viaţa”, scria în bileţelul lăsat în urmă, în care dădea instrucţiuni ca trupul lui să fie folosit în interes ştiinţific, la experimente de clonare, fondurile obţinute urmând să fie donate fundaţiei „Râturi fragede”.

Dar n-a murit. Astăzi, hrănit artificial cu extract de pepene galben şi zeamă de ştiuleţi degresată, Ghiţă e doar o legumă. Asta nu înseamnă însă că-l putem eutanasia. Deşi ochişorii lui ne imploră parcă să-l lăsăm să meargă acolo unde se duc porcii cei buni, în stomac, nu cutezăm să-l deconectăm de la aparate. Noaptea, lihniţi de foame, mergem să braconăm în grădină, cu infinite precauţii. Se aude că loboda, spanacul şi ştevia deja s-au adresat Comisiei pentru Plante Schingiuite şi că urmează să se constituie în parte civilă pentru a-şi cere drepturile.

Raiul oamenilor de fotbal

Cea mai mediatizată uşă din România e cea a DNA-ului. Lipsiţi fiind de probe, ne putem imagina orice dincolo de acest hotar.

De pildă, eu cred că acolo nu e Direcţia Naţională Anticorupţie, ci raiul oamenilor de fotbal. După ce bănuiţii străbat desişul de camere şi de microfoane, urcă treptele şi închid uşa, intră direct în procesul primirii aripilor de înger, întrucît ceea ce nu te condamnă te curăţă pînă la urmă de păcate.

La început s-or fi speriat şi ei, ca toţi oamenii, cînd au primit citaţia ori cînd inşi în uniforme i-au întîmpinat pe scara avionului. Dar asta a fost demult, acum, în aşteptarea diplomei de „absolvent DNA”, invitaţii semnează în cartea de onoare, acceptînd cu bucurie un tur al instituţiei. În spatele oglinzii cu vedere în sala de anchetă, rememorează nostalgici clipe tensionate de la primele interogatorii, cînd erau cît pe ce să recunoască un comision ilegal. Uneori chiar critică în mod constructiv anumite aspecte legate de condiţiile de colaborare, că ar fi curent în sala de interogatoriu ori că liftul nu merge. Propun organizarea unui meci amical între echipa anchetatorilor şi cea a prietenilor DNA, fondurile strînse urmînd să fie donate instituţiei pentru cumpărarea de termopane. „Vă dăm de la trei goluri în sus”, ameninţă oamenii de fotbal, „Vă dăm de la trei ani în sus”, promit oamenii legii şi toată lumea rîde.

Instituţiile se fac că lucrează şi chiar timpul, din lipsă de probe, se face că trece. Asta nu înseamnă însă că anchetele n-ar progresa. Tehnica „Good cop, bad cop” a evoluat: toţi anchetatorii se strîng acum de drag la şueta de unde pot afla ultimele poveşti cu Mourinho. Pînă şi bănuiţii au început să vină de plăcere, uneori se opresc de bună voie cînd trec prin cartier, salutîndu-i amical pe cei dinăuntru, „Sărutări de mîini doamnei şi ţinem legătura”.

În acelaşi timp, în faţa uşii DNA-ului e pusă mereu în scenă o aşteptare, un zăgaz al dezvăluirilor ameninţă să se rupă în fiecare clipă. Digul rezistă însă: vinovaţii sînt întotdeauna prea departe, într-o altă ţară, sub o altă legislaţie, anume cluburile de aiurea ce refuză să pună la dispoziţia organelor de anchetă româneşti documente importante. Ce se va alege atunci din toată această literatură de fişet pregătită pentru o justiţie poetică? Zecile de volume însumînd peste 20.000 de file vor fi încorporate autobiografiilor celor cercetaţi, imaginile video cu cele peste 100 de persoane anchetate vor intra în filmotecile de familie, alături de „Scarface” şi de negocierile cu Manuel Lopera.

Şi poate că le sîntem chiar un pic datori pentru aceşti ani de muncă în folosul comunităţii, nu uitaţi că au băgat bani în fotbal, nu uitaţi că prin donaţiile caritabile de fotbalişti sau prin valizele plimbate au asigurat circulaţia fondurilor, nu scăpaţi din vedere că au fost agenţii dezvoltării acestui domeniu care ne-a adus atîta bucurie. Ce nevoie mai avem atunci de Justiţie?

Legată la ochi şi răsucită de participanţii la baba-oarba pînă la dobîndirea doritei ameţeli, a fost împinsă în jos pe scări, să găsească un vinovat. Cînd uşa se va întredeschide, această babă buimacă şi cu capul spart ne va spune că nu e nimeni acasă şi că stăpînii sînt în concediu, în Baleare.

Sunt OK relaţiile sentimentale dintre şefi şi subalterni?

Ori, ori

de Elena Georgescu

Un judecător nu poate judeca un proces în care e legat de una dintre părţi, un poliţist nu poate ancheta un caz în care este implicat sentimental, un psihoterapeut nu are voie să aibă o legătură afectivă cu pacientul.

Din acelaşi motiv, fără să-şi dorească controlul asupra vieţii private a lucrătorilor, multe companii descurajează sau interzic relaţiile amoroase între doi angajaţi, când unul este şeful direct al celuilalt. Este vorba de asigurarea obiectivităţii şi a unor relaţii corecte de serviciu, care constituie tocmai una dintre principalele obligaţii ale unui manager.

Să presupunem totuşi că se întâmplă. Oricât de discreţi ar fi cei doi, tot se va afla şi, din acel moment, fisura e creată. Managerul va pierde brusc o mare parte din capitalul de încredere şi de respect cu care este investit de subalterni, în timp ce perechea sa va fi privită ca un intrus de către colegi. Chiar dacă şeful va rămâne corect şi obiectiv, el nu va mai putea aplica o măsură disciplinară unui angajat fără ca respectivul să se simtă discriminat.

Pentru acest gen de întâmplări există întotdeauna o rezolvare: unul dintre cei doi poate fi mutat în cadrul companiei astfel încât existenţa profesională şi cea privată să nu interfereze. Să nu uităm că şi viaţa de cuplu poate fi afectată dacă unul s-ar afla, la serviciu, într-o poziţie superioară celuilalt. Nu ar mai exista relaţia armonioasă de “acasă”, ci prelungirea  schemei de la serviciu. Cum să-i spui şefului care te-a muştruluit acum o oră “spală şi tu vasele!”?

Luceafărul modern

de Adrian Georgescu

Dragostea nu e în fişa postului. O spune şeful de la resurse umane, noul sfânt care stă la porţile locului de muncă şi împarte lumea în două. Acesta e principiul schizoid al corporatismului: acasă eşti cum vrei tu, la serviciu cum vrem noi.

Pe de-o parte, compania organizează teambuilding-uri – noua formă de tabără PTAP pentru angajaţi -, deoarece oamenii care se cunosc şi în particular lucrează mai bine împreună. Pe de altă parte, interzice o relaţie sentimentală între două persoane aflate în relaţie de subordonare. Fostele graniţe între clase sociale sunt acum trasate între nivelurile organigramei: şeful trebuie să fie un Big Brother inaccesibil, lucid şi imparţial.

Ne preocupă drepturile animalelor de a nu fi chinuite, restrângem însă dreptul fundamental al omului de a iubi pe cine i se întâmplă să iubească. Aceste măsuri nu protejează însă angajaţii de favorurile nemeritate de care ar beneficia „amanta şefului”, ci fereşte instituţia de microbul neplăcut al dragostei, un sentiment subversiv care pune în pericol mult mai importanta etică a muncii. Astăzi, Eminescu ar scrie „Luceafărul” despre un manager ce străbate etajele intermediare pentru a sta la taclale cu o subalternă.

Marile pericole nu sunt discriminarea, hărţuirea sexuală sau tratamentul preferenţial de la serviciu, ci mai degrabă singurătatea, uscăciunea interioară şi lipsa comunicării. Măsura tuturor lucrurilor nu mai e omul, ci persoana juridică, pentru că profitul firmei a devenit mai important ca viaţa, a ta, a lui, a ei, a oricui.