Meciul propriilor interese

În această ţară, legile sînt ca o minge de tenis trimisă cu forţă dintr-un teren în celălalt, intenţia fiecărei părţi fiind doar aceea de a câştiga punctul printr-o lovitură decisivă. Dacă remarcaţi, avem “sentinţe” contra ordonanţe “de urgenţă”. În meciul ce ne suceşte gâturile când într-o parte, când în cealaltă şi în care se decid drepturile noastre, arbitrul ideal nu există. Fiecare for funcţionează pe acelaşi principiu: “o lege e bună atâta timp cât aplicarea ei nu ne afectează privilegiile”.

Ideea principală a unui stat de drept este separarea puterilor, adică posibilitatea ca pentru orice acţiune a unei instituţii să existe posibilitatea unei reacţiuni din partea unei alte forme de putere. În România funcţionează însă doar un sistem de alianţe temporare între formele de putere, exprimate prin meciuri gen “preşedintele versus parlamentul”, “guvernul contra Curţii Constituţionale”. Ca la sărbătorile asiatice, vedem dragonul, nu şi pe cei de sub pulpana sa. Cum să nu bănuieşti Curtea Constituţională de conflict de interese, când, cel puţin în ultimele decizii luate, hotărârile forului au convenit de minune membrilor săi? Cum să nu acuzi de cinism un guvern care dă o lege prin care demnitarii sunt exceptaţi de la regulă?

Ca de obicei, funcţionează şi discursul dublu, o altă formă de urmărire a interesului personal. Şeful opoziţiei liberale, domnul Tăriceanu, preferă să vadă în textul ordonanţei numai restrângerea dreptului la muncă, categorisind măsura ca fiind una “de stânga”. Domnia sa uită însă cu bună ştiinţă că, în ciuda imperfecţiunilor sale, ordonanţa îşi propune să uşureze bugetul de stat, mutând jocul în relaţiile dintre angajator şi angajat, ceea ce este o caracteristică taman a unui sistem liberal.

La fel procedează şi preşedintele Băsescu, când declară că “e prima lege care nu creează excepţii şi toată lumea s-a înfuriat”. O jumătate de adevăr este tot o minciună. De fapt, excepţiile erau deja create, prin legi care au fixat anterior discrepanţe uriaşe între categoriile de pensii. Ca să construiască drept pe o fundaţie strâmbă, ordonanţa Guvernului Boc ar fi trebuit tocmai să opereze cu excepţii, concentrându-se asupra pensiilor cu regim special, mai ales că, aşa cum a spus premierul, ţinta erau cei cu salarii “nesimţite”, la care se cumulează pensii “nesimţite”.

Să presupunem că Emil Boc va avea inteligenţa de a revizui ordonanţa înainte de a o trimite în Parlament. Teoretic, orice lege propusă de un guvern susţinut de o majoritate confortabilă ar trebui să treacă. Practic, fiecare parlamentar îşi va reaminti în momentul votării că este, mai degrabă decât reprezentantul unor oameni sau membru al unui partid, purtătorul unei cămăşi al naibii de apropiate de corp.

Oscaricale

Am văzut majoritatea filmelor nominalizate la Globurile de Aur. Mai lipsesc „Doubt”, „Waltz for Bashir”, „I’ve loved you so long”, „The Reader”. Sunt curios care vor fi nominalizările pentru Oscar.

Mickey Rourke i-a suflat Globul lui Sean Penn. Mie Mickey îmi place, cred că se supune definiţiei lui Brando potrivit căreia un actor trebuie să lase mereu ceva de ghicit spectatorului, un drum nedus până la capăt. Printre multe roluri „junk”, a făcut şi roluri excepţionale, ca în „Barfly” sau „Francesco”. În „The Wrestler” a jucat foarte bine, deşi filmul nu e nemaipomenit. Totuşi, anul acesta, din filmele pe care le-am văzut, Sean Penn e number one la roluri principale masculine.

Kate Winslett a fost excelentă în „Revolutionary Road” (Leonardo di Caprio, deşi din punct de vedere tehnic e un bun actor, mă plictiseşte prin încremenirile lui în proiect). Angelina Jolie nu m-a impresionat în „Changeling”, de fapt „Changelina”, pentru că mi se pare un alt inutil vehicul de Oscar pentru ea. Deşi îmi place Woody Allen şi filmul m-a amuzat, „Vicky Cristina Barcelona” e doar o reactualizare a temelor lui Woody şi, mai mult, putea să se petreacă şi la Buhuşi, nu neapărat în Barcelona.

Foarte bun este „Frost/Nixon”, un exemplu despre cum poţi face un film dinamic şi plin tensiune doar din scene statice din punctul de vedere al mişcării. „In Bruges”, cu nuanţele lui de film-noir, a fost o altă surpriză plăcută. „The curious case of Benjamin Button” este bine făcut, însă având în vedere că îi aparţine lui Fincher, a fost sub aşteptările mele. „Slumdog millionaire” impresionează prin imagine şi mod de filmare, însă rămâne prea indian exact acolo era bine să nu fie. Prea multe tuşe de patetism şi de Bollywood în zone unde, după mine, trebuia să fie mai în genul „Cidade de Deus”. „Gommorah” nu mi-a spus mare lucru, dar e drept că l-am văzut cu un singur ochi.

La roluri secundare masculine, până voi vedea „Doubt”, favoritul la Oscar rămâne Heath Ledger, nu pentru că a murit, ci pentru că a făcut tot ce se putea cu acel rol al „jokerului”. Cum Frank Langella (interpretul lui Richard Nixon din „Frost/Nixon”) participă la „principale”, lupta se va da probabil între Ledger şi Philip Seymour Hoffman.

Visînd la deşert

Nici visurile de fotbalist nu mai sînt ce-au fost. De pildă, Claudiu Niculescu şi-ar dori să joace măcar o dată în Liga Campionilor. Nu să ajungă într-o fază superioară a competiţiei, doar să fie acolo, mai degrabă martor extatic al înălţimilor fotbalistice decît marcator. Ghionea declara cu o oarecare doză de invidie că „eu, Goian şi Rădoi am fost transferaţi peste tot, dar pînă la urmă a plecat Neşu”. Ropotan resimte eşecul plecării la Dinamo Moscova, Goian e bîntuit şi el de fantoma transferurilor ratate.

În acest cenuşiu de criză, iată că Rădoi reuşeşte transferul. Dacă aş fi însă conducătorul unui club bun din Vest, nu aş mai fi niciodată interesat de un jucător care a optat la mai puţin de 30 de ani, ca Wilhelmsson sau Rădoi, pentru Al Hilal. Aş considera că prin respectiva alegere, acesta şi-a precizat clar priorităţile. De decenii încoace, cluburile arabe sînt un Recycle Bin şi pentru jucători, şi pentru antrenori. Cîţi au mai reintrat apoi în circuitul fotbalului mare? Nimic nu se reciclează acolo, ele reprezintă doar o cameră de trecere înaintea ieşirii din scenă. Cazurile lui Rivelino şi Kancelskis, ajunşi la clubul saudit la 32, respectiv 34 de ani, sînt revelatoare.

Rădoi are însă 28 de ani. Nu faptul că a ales banii mi se pare neliniştitor – în fond, este dreptul lui -, ci că la această vîrstă a abdicat de la a mai spera. Cînd liderul unei echipe care a jucat regulat în ultimele sezoane în Liga Campionilor ia o astfel de decizie, înseamnă că standardul visului a coborît mult şi că nu e exclus ca viitoarea generaţie de fotbalişti să năzuiască spre împlinirea carierelor în deşert.

Darts

Este un sport de fineţe jucat în miezul lumii nesigure a alcoolului, dinamic în ciuda nemişcării.

Eurosport a început să transmită concursuri de darts. Zilele trecute, am asistat la turneul final al Campionatului Mondial, Lakeside World Professional, şi a fost un adevărat spectacol.

Cum poate un sport în care mişcarea aproape nu există să fie palpitant? În primul rînd, cu ajutorul televiziunii. Fiecare sport are un grad de spectaculozitate, dar există discipline cărora micul ecran le retează toate posibilităţile de seducţie. De pildă, un raliu televizat nu poate transmite nici 1 la sută din emoţia pe care o trăieşte un spectator aflat pe marginea traseului.

De ce reuşeşte atunci televiziunea să „transmită” şi chiar să îmbogăţească darts-ul? Întrucît acesta e un sport bazat pe apropiere, dilatare şi pe concentrarea asupra detaliilor. Gîndiţi-vă că doar ţinta – un cerc cu diametrul de 45,08 centimetri, împărţit în 83 de zone distincte – e filmată de cel puţin trei camere.

Feţele celor doi concurenţi, dar şi cele ale oamenilor din public, sînt la fel de importante. Miza este aceeaşi: revelarea trăirilor prin înfăţişarea de aproape a unui chip, transformat într-o hartă a emoţiilor umane. Cei doi poli de atenţie, situaţi la aproximativ aceeaşi înălţime faţă de podea, sunt figura sportivului şi ţinta. Există un straniu dialog, bazat pe asemănarea dintre imobilitatea dată de concentrare a chipului uman, cu privirea fixată către ţintă, şi replica mută a acesteia, prin căutătura inertă a acelui „bull’s eye” din centru.

Cumva, darts-ul e o versiune plebee a snooker-ului, un alt sport de concentrare şi de precizie care se dispută în cluburi, înfăşurat însă în reguli destul de stricte în ceea ce priveşte vestimentaţia sportivilor şi comportamentul publicului. Ca şi în snooker, precizia este atributul principal al sportivului – redus la ochi, degete şi antebraţ -, de aici şi minunata oportunitate de a avea campioni trecuţi de prima tinereţe. Există însă şi diferenţe, ca în cazul teatrului clasic şi al celui modern. La darts, publicul şi jucătorii interacţionează aproape continuu. Înaintea şi în timpul aruncării, spectatorii îşi ţin răsuflarea alături de sportivul favorit, apoi reacţionează zgomotos la reuşitele ori la eşecurile acestuia.

Jocul de darts păstrează aceeaşi străveche structură a dramei. În drumul de la 501 la 0 puncte, străbătut cot la cot de către sportivi, există o gradare a acţiunii, un punct culminant al întrecerii (cînd un jucător poate închide jocul, dacă nimereşte cu săgeţica de la 2,369 metri o zonă de aproximativ 2 centimetri pătraţi) şi un deznodămînt imprevizibil.

E singurul sport care se joacă într-un pub, un act de fineţe în miezul unei lumi nesigure. Darts-ul reprezintă, probabil, singura legătură posibilă dintre sport şi alcool. La începutul secolului trecut, o veche lege din Anglia interzicea, în locurile în care se consumă alcool, pariurile la jocurile de noroc, însă nu şi pe cele la jocurile de îndemînare. În 1908, Jim Garside, proprietarul Adelphi Inn din Leeds, a fost chemat în faţa unui tribunal local sub învinuirea de a fi organizat în localul său partide de darts, la care publicul pariase. Martorul chemat de Garside, campionul local de darts William „Bigfoot” Anakin, a demonstrat însă că poate nimeri cu săgeţica orice număr de pe tabelul pe care era trecut programul Curţii, iar tribunalul a fost nevoit să admită că darts-ul este un sport de îndemînare. De altfel, ca o strînsă legătură între cele două domenii aparent ireconciliabile – sportul şi alcoolul-, şi astăzi marea majoritate a partidelor de darts se joacă pe halbe de bere.

Asta este, de fapt, cea mai importantă calitate a acestui sport: deşi e bazat pe concentrare şi precizie, nu se ia prea mult în serios. Să vedem în ce măsură va rezista televiziunii, un Big Brother ce poate şi ajuta, dar şi ucide, prin creşterea de miză pe care, de obicei, o aduce.