Sportul e în altă parte

Cînd am început acest articol, mai erau 3-4 ore pînă la startul partidei de handbal feminin cu Spania, meci care, ca şi precedentele, urma să fie transmis de TVR2. În tradiţia românească a dibuirii răului cel mai mic, am fost bucuros că meciurile nu sînt pe TVR3: ar fi fost greu să o vedem pe Valentina Elisei luptîndu-se nu doar cu adversarele, ci şi cu puricii de pe ecran.

În acelaşi timp, pe GSPTV era o reluare a cronicii din războiul şubei cu uniformele. Am plonjat apoi direct în actualitate, într-o discuţie despre golgeterii recent încheiatului tur al Ligii I, iar prezentatorul ne-a amintit că iarna e lungă şi că va fi mult timp pentru analize. Pe sport.ro curgeau alte ştiri calde. Claudiu Niculescu s-a întors la Dinamo. Au fost difuzate apoi imagini cu jucătorii CFR-ului fotografiindu-se alături de figurile de ceară din muzeul doamnei Tussaud şi a fost anunţat un turneu de wrestling. La ştiri au apărut pînă şi Cheeky Girls, supărate că n-au fost invitate la meciul CFR-ului.

Este, poate, unul dintre motivele pentru care sportul românesc nu are viitor: prezentul e întotdeauna prea departe. În studio ori la telefon sînt numai „foste glorii”, în timp ce actualele glorii transpiră dincolo de raza de acţiune a camerei. Nu deţii drepturile de televizare a unei competiţii, aceasta e din start aşezată în program la „în alte roluri”.

ProTV are Liga Campionilor, deci pompează miză în Steaua şi CFR, ca în nişte păpuşi gonflabile ţinute în picioare doar de aerul introdus în ele. Cînd această competiţie va trece la TVR, trustul Pro o va trata cu discreţia cuvenită unei pioase amintiri. GSPTV are drepturile pentru Liga 1, de aici belşugul inutil de Gigi Becali, Spadacio, Onofraş şi Paraschiv, de Zotta, Kapetanos, Copos şi Mihai Stoica.

Sportul e mereu în altă parte. Dacă handbalistele noastre vor ajunge în semifinale, meciurile lor vor fi probabil mutate pe TVR1, în timp ce la celelate posturi se va auzi mai des prin telefon vocea lui Cristian Gaţu. Mai uşor le va fi handbalistelor noastre să devină campioane europene decît subiect de reportaj ori centru de interes mediatic. Ca fată, trebuie să fii „cheeky” ca să apari la ştirile sportive. Pentru învingătorii din competiţiile de cel mai înalt nivel, dar care se desfăşoară „în altă parte”, există mereu varianta întîmpinării la aeroport şi a interesului post factum.

Din punct de vedere mediatic, e tot ceea ce putem: să organizăm turul unui muzeu al figurilor de ceară. Ne pregătim de hibernare prin interminabile discuţii, privind de sute de ori aceleaşi reluări şi reînviind fantomele unor meciuri. Ca spectatori, putem doar să tragem adînc aer în piept. Fie pentru a-l înjura pe Mutu, fie pentru a ofta.

Mutatul împreună, o idee bună?

Primul pas în doi

de Elena Georgescu

Aţi călătorit, probabil, cu maşina pe o şosea paralelă cu calea ferată şi veţi fi aşteptat de multe ori la o barieră trecerea trenului. Cam asta pare a fi ideea multora despre viaţa de cuplu: două drumuri care se intersectează uneori şi numai pentru că nu se poate altfel.

Totuşi, de ce se mută doi oameni împreună? Pentru că simt nevoia să fie aproape unul de celălalt. Dragostea nu e o probă de masochism, „hai să locuim în acelaşi perimetru ca să ne chinuim reciproc”, ci o palmă dată singurătăţii. Când alegi ca libertatea să se împartă la doi, parcurgi o maturizare sentimentală, etapă în care înveţi să te completezi prin celălalt.

Nu cu mult timp în urmă, societatea blama un astfel de gest, iar căsătoria era singura soluţie pentru a fi cu celălalt. Cuvântul „concubinaj” zgârie şi astăzi urechile sensibile, însă nici morala publică, nici preotul, nici părinţii nu au dreptul să opteze în locul nostru.

Mutatul împreună este ca o perioadă de garanţie a relaţiei, când orice defecţiune care intervine poate fi rezolvată mai uşor. Dacă lucrurile nu merg, experienţa traiului în comun îi face pe cei doi să înţeleagă, în timp util, lipsa compatibilităţii şi să taie răul de la rădăcină. Dacă relaţia funcţionează, fiecare va învăţa să-şi împartă timpul şi spaţiul, să se implice în proiecte comune şi să se adapteze dorinţelor celuilalt, analizând dacă e suficient de implicat, de îndrăgostit şi de dedicat pentru a primi urări precum „Casă de piatră!”.

Fiecare palmă de pământ

de Adrian Georgescu

O vorbă în doi peri anunţă, de obicei, invazia. Mai puţin experimentat în politica de cuplu, nu sesizezi pericolul şi parafezi tratatul care desfiinţează graniţele.

În câteva ore, armata inamică e masată la hotare şi până să spuni “iubito, dar …”, începe atacul chimic. Baia capătă un miros prea puţin masculin, iar dulăpiorul începe să arate ca o trusă de chimie. Din calul troian ies retorte roz, pampoane, cutiuţe, forfecuţe, sticluţe, tampoane demachiante, bandaje, lapte de corp, creme hidratante, emulsii.

Imperiul feminin mereu în expansiune nu se mulţumeşte cu atât. Apar legi noi: “Iar ai uitat să laşi capacul!”, “Nu purta tricoul ăla!”, “Câte beri ai de gând să mai bei?”. Rochiţele şi paltonaşele îţi strivesc cămăşile de peretele şifonierului,  iar dedesubt şapte sute de pantofi cu toc pândesc cu turelele ridicate. Ocupantul calcă în mod mârşav toate convenţiile de la Geneva, drepturile omului singur, dreptul la liberă circulaţie după miezul nopţii.

Îngrozit de ce-ai făcut, vrei să organizezi o rezistenţă în munţi, dar nu-ţi mai regăseşti armata. “Unde mi-e treningul albastru?”. “L-am aruncat, era vechi”. Răstorni casa în căutarea unei hârtiuţe pe care ai notat un număr de telefon, o găseşti peste trei luni când se decide să arunce revista Elle în care stătea semn la articolul “Zece dovezi ale faptului că te iubeşte”.

De ce zece? Iată unul: predarea. Dacă tot trebuie să depuneţi armele, măcar întârziaţi momentul şi negociaţi condiţiile.

Kilometrul românesc

România are cei mai scumpi kilometri de autostradă din Europa. Dacă recordul era deţinut până acum de Anglia, cu un kilometru de 51 milioane de euro, tronsonul Comarnic – Braşov atinge o medie de 57 de milioane de euro. Potrivit “Adevărul”, un kilometru din Pasajul Basarab costă chiar 117 milioane de euro.

Probabil că în aceste proiecte autorităţile s-au inspirat de la strămoşi – vedeţi doar în ce hal se prezintă podul lui Apolodor! – şi se tem în continuare de sindromul “Meşterul Manole”, îngropând bucăţi însemnate din PIB la temelia fiecărei construcţii.

De ce e kilometrul de şosea aşa de scump? Să prevadă metodologia autohtonă de construcţie a unei şosele realizarea mai întâi a unei machete la scara 1:1, ulterior suspusă demolării?  Să fie din cauza dilatării accelerate a Pământului, care face ca aici kilometrul să aibă circa 1.724 de metri, iar distanţa dintre două oraşe să crească permanent? Să fie de la plăcile montate în pasaje, care au diamante încrustate, dar care, pentru a nu-l orbi pe şoferul contribuabil cu sclipiri insolente, au fost montate pe dos?

Un alt prilej pentru aşternerea altor kilometri româneşti este lărgirea străzilor şi a bulevardelor din Capitală. Graţie acestei măsuri şi a noilor stâlpi de iluminat, putem citi în locuinţe şi cu lumina stinsă. Dacă această tendinţă va continua, va fi nevoie de treceri pentru pietoni în scările blocurilor.

Exemplul clasic de reuşită în construcţii este pasajul de la Universitate, pe care primarul Oprescu susţine că-l va termina în acest an. Va avea un stil retro-avangardist, o combinaţie între aspectul “gură de cavernă” din neoliticul timpuriu şi  un art nouveau citadin de secolul al XVI-lea. Acest curent constă tocmai în simularea unui pasaj aflat veşnic în construcţie şi multe capitale europene au proiecte asemănătoare. De exemplu, primăria Barcelonei bagă foarte mulţi bani în catedrala Sagrada Familia, a cărei construcţie a început în 1882 şi care e departe de a fi terminată. Evident, desăvârşirea unei asemenea opere de artă costă. În cazul pasajului din centrul Bucureştiului, e nevoie de materiale nobile, precum bazaltul sau marmura de Carrara fabricată la Simeria, tocite apoi cu flexul pentru a dobândi frumuseţea brută şi impozantă a betonului proaspăt turnat.

“Kilometrul românesc” este unul dintre motivele pentru care nu aş vrea să recuperăm Insula Şerpilor. După ce îi vom face o centură ocolitoare pentru evitarea ambuteiajelor, ne vom trezi că banii obţinuţi din exploatarea resurselor platoului continental nu ajung şi va trebui să o retrocedăm Ucrainei.

Ceaţa

Ultimele partide din Liga 1 au arătat că e nemaipomenit să nu vezi mingea şi jucătorii. Chiar aş propune ca la meciurile pe zăpadă să se folosească o minge complet albă şi ca la toate transmisiunile TV să se filmeze neclar în mod voit.

Cînd este ceaţă şi se filmează de sus, e ca şi cum ai privi cu ochii mijiţi un tablou de neînţeles reprezentînd un punct şi cîteva linii, intitulat „Natură moartă în mişcare”. Prin acest amestec de impresionism şi arta nonfigurativă nimicul capătă noi valenţe. Devine un fel de act creator, ca în emisiunile lui Magdin, cînd peste formaţie năvăleau trîmbe de fum, iar cameramanul apropia şi depărta rapid imaginea, creînd senzaţia de iureş artistic nedomolit. Vă spun sincer, în acele lăptoase cadre generale de la Dinamo – FC Argeş şi Steaua – Urziceni imaginaţia mea a desluşit preluări precise, voleuri fenomenale, foarfeci incredibile şi goluri de generic, din păcate inutilizabile.

Nici filmarea de la nivelul gazonului nu e rea, întrucît ne aduce mai aproape de fotbalişti şi de arta absconsă a acestora. E ca la o piesă de teatru în care actorii joacă printre spectatori şi se confundă cu aceştia sau ca la o filmare cu camera ascunsă, cînd realizăm adevăratul potenţial al subiecţilor.

Schimbarea frecventă a unghiurilor de filmare – cînd de aici, cînd de dincolo – redă adevărata faţă a fotbalului românesc: o strălucită combinaţie între „Raţele şi vînătorii”, „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” şi „Măgăruşul”.

Luaţi, de pildă, golul Stelei cu Unirea Urziceni. În condiţii normale de vizibilitate, ar fi fost doar o deviere norocoasă. Aşa, sub mantia protectoare a ceţii, a devenit un golazo născut dintr-o schemă îndelung exersată, prin îngemănarea şutului către fanion cu devierea inspirată a rinichiului.