Au trecut mai mult de două luni de cînd Cosmin Moţi e în Italia şi deja îi este „dor de băieţi”. Într-un interviu acordat Gazetei, aproape că-i numeri oftaturile. Nu a învăţat prea bine italiana, o limbă foarte diferită de română, a jucat la Siena numai 107 de minute din 13 partide şi crede că „antrenorului îi e frică să mă folosească”. Alţi români transferaţi în ultimul timp, Dică şi Radu Ştefan, după ce au început binişor, au ajuns pe tuşă.

Dacă fotbalul românesc are o problemă, aceasta nu sînt jucătorii străini care vin să joace aici, ci fotbaliştii autohtoni care nu reuşesc să rămînă în Occident. Ca în „Castelul” lui Kafka, există mereu un complot al sorţii care-i împiedică să-şi atingă ţinta. De obicei este antrenorul noii echipe, care i-a luat din acelaşi motiv pentru care omul din banc îşi duce calul la tîrg, sabotînd deliberat investiţia clubului spre a-i face de rîs pe fotbaliştii români.

Cu puţine excepţii, fotbalistul român este un evadat nostalgic. După ce impresarul îi sapă tunelul, iese dincolo de zidurile închisorii, fuge cîţiva paşi, apoi se opreşte, dîndu-şi seama că afară e frig şi că e singur, în timp ce înăuntru avea un pat, mese calde şi la ore fixe şi mai ales o certitudine: aceea de a fi titular, aşadar în vederile lui Piţi, prin urmare e posibil să ajungă la un club străin, deci are de unde să se întoarcă acasă.

Dintre toate marile cluburi bucureştene, Dinamo stăpîneşte cel mai bine arta aruncării bumerangului. Nu transferă jucători în străinătate, ci organizează sesiuni individuale de „training” în Occident, care durează cîteva luni. Gîndiţi-vă: dacă Radu Ştefan şi Moţi vor reveni în Ştefan cel Mare şi-şi vor relua locurile de titulari, Dinamo va fi aceeaşi echipă de acum cîţiva ani, doi, trei, cinci, nici nu mai contează. De la Lobonţ la Bratu, de la Mitea sau Zicu la Marius Niculae, toţi sînt jucători care au plecat pentru a se întoarce.

Dinamo pătrunde în Cupa UEFA şi întîlneşte echipe cam de aceeaşi valoare cu cele la care jucătorii în alb-roşu nu s-au putut impune şi iese relativ rapid din competiţie. În acel moment, „campionatul devine principala prioritate”, însă adevăratul obiectiv este un loc de Cupa UEFA, ce asigură funcţionarea unui sistem care nu oferă nici performanţe majore, dar nici dezamăgiri de proporţii. Acelaşi ciclu funcţionează şi la nivel de antrenori, clubul tehnicienilor cu trecut dinamovist, care trebuie numai să ţină maşina mergînd, în punctul mort.

Teribil de amuzant este că discursul domnului Borcea funcţionează de fiecare dată. După fiecare plecare a unui jucător român e adus un înlocuitor de mîna a doua, care beneficiază de atuul faptului că nu-l ştie nimeni, în timp ce numele-i exotic trădează un talent de mare fotbalist. Gîndiţi-vă doar cum sună „Osvaldo Miranda”! La o asemenea sonoritate, ai zice că e capabil să lovească din foarfecă două mingi în acelaşi timp, fiecare ducîndu-se spre cîte un vinclu şi nu neapărat al aceleiaşi porţi. După un timp în care noul venit se împleticeşte prin Liga 1, autohtonul transferat ajunge să fie regretat şi domnul Borcea creează abil un orizont de aşteptare. Declară „Sîntem foarte aproape de a-l readuce pe X la Dinamo”, iar fanii, antrenorul şi acţionarii spun în cor: „X, întoarce-te! Te aşteptăm cu braţele deschise! Aici e locul tău”. Cînd fotbalistul-bumerang revine, definitiv sau sub formă de împrumut, nu e privit ca un om care a eşuat, ci ca un salvator care „va pune umărul la cîştigarea titlului” sau la „redresarea echipei”.

Acel „Lăsaţi-ne să ne pregătim de Liga Campionilor!” conţine involuntar un mare adevăr. Important e să fii mereu implicat în pregătirea pentru o mare competiţie, în timp ce accederea ar reprezenta o mare problemă. Dacă Dinamo va cîştiga titlul, domnul Borcea va trebui să răspundă la întrebarea „Ce achiziţii pregătim pentru Liga Campionilor?”, iar răspunsul se prefigurează de pe-acum: „Am vorbit la telefon cu Claudiu Niculescu şi mi-a spus că vrea să se întoarcă la Dinamo”.