Trebuie interzis fumatul în cluburi?

Lupta pe aer

de Elena Georgescu

Starea naturală a omului este cea de nefumător. Nimeni nu s-a născut cu dorinţa de a pufăi. Fumatul este, aşadar, o deviaţie de la firesc. Nimeni nu a tras din prima ţigară cu plăcere. Aceasta a apărut ceva mai târziu, o dată cu dependenţa. Este un lucru pe care ar trebui să ni-l amintim atunci scoatem trâmbe de fum lângă un om care nu are acest obicei.

A decide să ieşi într-o seară la club presupune că eşti de acord să tragi două-trei pachete de ţigări fără a dori acest lucru. Dacă eşti fumător, seara merge foarte bine. Dacă nu eşti, ai opţiunea de a ieşi din 10 în 10 minute pentru a putea respira liber. De ce nu se pot petrece invers lucrurile? Să fie fumătorul cel care iese afară să-şi împlinească nevoile? Ar fi prea mult pentru el? Doar e dependenţa lui, nu trebuie s-o transforme într-un act colectiv.

Deşi, aşa cum spuneam, fumul de ţigară nu este un mediu natural, fumătorii îl consideră totuşi aşa. Ei nu vor înţelege niciodată că, pentru un nepracticant al acestei “religii”, fumul este mult mai supărător, organismul lui nefiind adaptat la aşa ceva. Dacă tusea poate fi doar o formă de a atrage atenţia asupra unei ţigări aprinse, ochii înroşiţi nu sunt.

Toată această polemică nu se poate desfăşura  decât cu condiţia ca fiecare să se pună în pielea celuilalt. Pentru cei care n-au fumat niciodată este aproape imposibil. Fumătorii, în schimb, ar putea încerca să-şi aducă aminte care au fost senzaţiile trăite atunci când au tras prima ţigară. Tuse? Greaţă? Ameţeală? Ingredientele perfecte ale unei seri de distracţie.

Cuşti din ce în ce mai mici

de Adrian Georgescu

Fumatul ne-a fost interzis în avioane, în trenuri, în biblioteci, în holuri, în foaiere, în hale, în săli de aşteptare, în aeroporturi. Şi mi se pare OK. Respectivele incinte au destinaţii care nu justifică şi nu presupun neapărat fumatul.

Dintotdeauna, taverna, bodega, clubul sau cum vreţi să-i spuneţi a fost însă un spaţiu al evadării, unde distracţia presupune mici doze de viciu. Nimeni nu se duce într-un asemenea loc pentru a duce o viaţă sănătoasă, aşa cum nimeni nu merge într-o sală de gimnastică ca să fumeze. E o chestiune de teritoriu. După mine, un nefumător care merge într-un club trebuie să-şi asume riscul de a fi deranjat de fum. De ce nu am interzice astfel şi băutura în cluburi, întrucât consumatorii miros a alcool şi-i pot deranja pe cei din jur care beau doar apă plată?

Acum vreo doi ani, în foarte puţinele aeroporturi unde încă se mai fuma erau instalate cuşti transparente în care puteam fi admiraţi lăsându-ne pradă obiceiurilor noastre ciudate, ca nişte animale la Zoo. Dacă unica soluţie e separarea, spun că sunt de acord şi cu crearea în fiecare club a unei mici incinte perfect etanşate şi bine ventilate (de fapt, aici e marea problemă a cluburilor din România: ventilaţia proastă). Dar acea incintă să nu fie pentru fumători, ci pentru nefumători. În cazul în care s-ar face o cămăruţă pentru fumători, parcă văd că într-o zi ar intra acolo cineva care, după ce-ar adulmeca puţin aerul, ar zice: “Dar eu de ce n-am dreptul să respir oxigen pur aici?”.

A început sfârşitul lumii

Stimată redacţie, suntem un grup de locatari care prin prezenta scrisoare vrem să ne manifestăm indignarea şi deplina îngrijorare pentru aşa-zisul experiment care a cuprins omenirea, pus la cale de pretinsa Agentură pentru Cercetări Nucleare.

Încă de miercuri dimineaţă am simţit că se petrec lucruri ca să spunem aşa paranormale. Nea Costică a căzut de pe scară când monta un bec, dar a căzut oblic, semn că polii magnetici ai Pământului se mişcă din ce în ce mai repede. Ştie toată lumea (a scris şi-n Formula As) că până în 2012 Polul Nord va ajunge la Polul Sud şi invers, iar noi vom umbla cu capetele în jos.

Apoi, când doamna Nuţi a deschis fereastra, un roi de protoni a năvălit peste ea în casă. La şedinţa de administraţie, nea Pamfil, electricianul blocului, i-a pus la aparatul de măsură şi a zis că, aşa mici cum erau şi fără curent, păreau mai degrabă cuarci sau bosoni. A fost şi un domn de la Partidul Conservator, care ne-a lămurit ce se întâmplă. Cică francezii şi elveţienii au făcut un tunel ca să explodeze Pământul şi să creeze unu’ mai mic, pe care să-l ţină la ei în ţară. Problema este că la noi o să fie multe găuri negre şi zice să nu intrăm în ele că pe-acolo nu trece metroul.

Nea Melinte, care e zidar de patrujde ani, ne-a explicat că e în funcţie de cum etanşează ăia lucrarea. Dacă nu strângi ca lumea la îmbinare şi nu pui silicon cât trebuie, poa’ să mai scape câte-un snop de protoni care să ajungă, ca ăla de dimineaţă, până la noi, ori, Doamne fereşte!, să nu facă o gaură în stratul de ozon, care de-abia ce se mai aşezase şi el.

Madam Veronica şi-a amintit că a auzit ea la coafor cum că americanii vor să dea timpul înapoi cu opt ani, ca să-l aleagă din nou pe Bush preşedinte şi să meargă din nou în Afganistan să-l prindă pe Osama. Ne-a mai spus că la bărba-su la serviciu se zvoneşte că ieri ar fi testat instalaţia pe Maicăl, să vadă dacă poa’ să-l facă din nou mic şi negru, dar că Maicăl s-ar fi volatilizat şi acuma nu mai ştiu de un’ să-l ia.

Seara, la Diaconescu, erau mulţi savanţi strânşi în studio, printre care dom’ Petrică şi nişte clarvăzători recunoscuţi pe plan mondial, şi scria negru pe galben că vom muri în patrujde zile.

De aceea, dragă redacţie, am vrea să ne manifestăm încă o dată dezaprobarea faţă de aceste experimente total nelalocul lor  şi să vă rugăm să ne răspundeţi sincer la o întrebare care nu suferă amânare. Dacă vine sfârşitul lumii, înseamnă că n-o să prindem finalul la „Tânăr şi neliniştit”?

Şi-a încălecat din nou pe-o şa …

„O huiduială se aude mai tare decît o ovaţie. Dacă pe margine sînt zece oameni care aclamă şi unul care strigă «Huo!», numai pe ultimul îl vei auzi”, spunea Lance Armstrong. În urechi i-a rămas probabil acel sunet al contestării. L-ar fi auzit, cred, şi dacă, lîngă cei zece oameni care ovaţionau s-ar fi aflat şi unul care tăcea.

Reîntoarcerea unui sportiv după cîţiva ani într-o disciplină pe care a dominat atât de categoric este o prelungire dificilă a mitului. Eroul se luptă nu cu ceilalţi, ci cu propria imagine, exprimată în anii de glorie. Mulţi au încercat-o, de la Muhammad Ali la Björn Borg, de la Michael Jordan la Mario Lemieux, din motive şi cu rezultate diferite. Lance Armstrong are însă o miză mai mare decît o luptă cu timpul şi cu efectele sale. Dacă era aşa, s-ar fi mărginit la a termina maratonul din New York, pe care l-a descris ca fiind o probă oricum mai dură decît Turul Franţei. El nu îşi doreşte atît o a opta victorie în „Le Tour”, cît să le confirme definitiv pe precedentele şapte.

Momentul este interesant. Echipa în cadrul căreia care va activa Armstrong, Astana, va reveni în 2009 în „Le Tour” după o absenţă de doi ani, cauzată de un scandal de dopaj. Floyd Landis, Mario Cippolini şi alte nume mari ale ciclismului cochetează cu reîntoarcerea. Naum, Banciu, Terzian şi Comşa ar putea avea o opinie autorizată privind aceste decizii, eu cred doar că, de exemplu, Cippolini este o cometă al cărei nucleu a trecut de mult şi care încearcă acum să mai cîştige nişte bani, cu ultimele particule ale cozii sale. În schimb, Armstrong nu vrea bani: urmează să concureze gratis în cinci competiţii cicliste, doar pentru a atrage atenţia asupra luptei împotriva cancerului.

După ce, în august, a intrat în programul de monitorizare al Agenţiei Americane Antidrog, el va posta online rezultatele testelor sale sangvine. Cei interesaţi vor avea acces la cele mai intime mistere ale trupului său, chiar dacă vor fi codificate în limbajul greu inteligibil al chimiei. Sub ochii noştri se va scrie cronica unui altfel de Tur, un concurs între hematii şi leucocite, urmat de dări de seamă zilnice despre nivelul hemoglobinei sau al creatininei. Dacă ar fi avut posibilitatea, probabil că Lance ar fi concurat într-o piele transparentă şi ar fi livrat rapoarte din mers. Este o altfel de crucificare: cel dispărut se întoarce pentru a se răstigni în mod voluntar pe bicicletă, în văzul tuturor.

Mitul nu ar fi complet dacă lupta omului s-ar desfăşura doar împotriva unei boli, a vîrstei şi a kilometrilor. El se întoarce într-o competiţie pe care întotdeauna a venerat-o, organizată însă într-o ţară în care, pînă la urmă, performanţele i-au fost puse la îndoială. Publicaţii precum Le Monde şi L’Equipe au lansat acuze, rămase pînă la urmă nedovedite, şi însuşi actualul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, a avut multe cuvinte dure la adresa lui Armstrong. Sportivul are deja un plan de rezervă. „Deja i-am anunţat intenţia mea preşedintelui Sarkozy, pentru cazul în care organizatorul Turului nu-mi va permite înscrierea în competiţie”, a declarat ciclistul. Este un fel de luptă pentru recuperarea unui teritoriu, ca o reîntoarcere a grecilor în Troia, precedată şi de puţin tumult în media.

A crede sau nu în corectitudinea lui Armstrong este, pînă la urmă, o opţiune personală. Mulţi spun că revenirea lui e uşurată de o nouă generaţie de substanţe, imposibil de detectat. Părerea mea este că, indiferent dacă va cîştiga sau nu Turul Franţei din 2009, prin curajul de care dă dovadă, Lance Armstrong nu are cum să piardă.