Cumpărătorul de timp

După ce l-a cumpărat pe Robinho cu 34 milioane de lire sterline, şeicul Sulaiman Al Fahim din Abu Dhabi, deţinătorul pachetului majoritar de la Manchester City, anunţă o nouă sesiune de shopping. Buffon (75 de milioane), Berbatov (60), Messi (80), Cristiano Ronaldo (134), Fabregas (60), Torres (70), Kaka (106) se află în coşul nababului. Mă scuzaţi că n-am mai convertit sumele din lire sterline în euro, dar, la naiba!, la un asemenea nivel aproape că nici nu mai contează moneda.

Al Fahim se descrie drept „un buldozer care distruge totul în cale” şi declară: „Ce a făcut Abramovici e o nimica toată. În primii 30 de ani de viaţă, am avut multe succese. Acum sînt disperat să cîştig trofee”. Parcă e cursa pentru construirea celei mai înalte clădiri din lume sau un concurs de bărbăţie dintre acelea care se reduc la o măsurare. O competiţie desfăşurată după un singur criteriu e însă una săracă, indiferent de banii puşi în joc.  Următorul Al Fahim se va raporta la puterea de cumpărare a actualului, aşa cum acesta îşi compară astăzi averea şi faptele  cu cele ale lui Abramovici.

Şi ce dacă?, veţi întreba, cît timp fotbalul îşi va păstra neştirbit spectacolul pe gazon, ba mai mult, vom putea vedea jucînd superechipe compuse din supervedete. Nu e aşa. Experimentul Real Madrid, prima transformare a unei echipe de fotbal într-o colecţie de abţibilduri vii, a arătat cum, dacă pe un perete expui unsprezece capodopere ale picturii universale, îşi vor răpi una alteia frumuseţea şi magnetismul. Ce se va întîmpla atunci cînd un fotbalist va ajunge să coste cît o rachetă cosmică? Simplu, i se va cere să presteze de acei bani. Dar uitaţi-vă la marii fotbalişti ai momentului! Ce om poate alerga necontenit 90 de minute fără să transpire, pe două picioare cît buştenii? Să fim serioşi! Vi se par a folosi doar vitamine? Vor rezista ei la următoarea generaţie de „calciu” şi de „magneziu” sau le va plesni inima în miezul celui de-al 623-lea sprint?

Aceşti nababi nu cumpără însă jucători sau cluburi de fotbal, ci socluri pentru propriile statui. În multe cazuri, postamentele au un dublu rol: acela de a-i face pe ei vizibili, dar şi mai greu de atins pentru justiţia care se sfărîmă la picioarele lor. Asemenea faraonilor, vor să-şi dureze în piatră nemurirea, retezînd-o pe cea a predecesorului.

De aceea toţi achiziţionează la bucată istoria unei ţări în care, deşi totul este „so damn british”, aproape nici o marcă, de la Harrods pînă la Jaguar, nu mai este englezească. Există însă o imensă contradicţie între tradiţie, care este o mică veşnicie aţipită, şi goana vanitoasă în care aceşti oameni vor să o transforme.

Mai mult, spre deosebire de acaparatorii precedenţi din fotbal, care au avut totuşi un dram de răbdare, Sulaiman Al Fahim, la 31 de ani, nu are. De aceea cred că domnia sa nu vrea să cumpere doar atenţie universală şi tradiţie britanică, ci şi timp. Şi tare mi-e teamă că, atunci când barilul va refuza să iasă la încălzire, moneda arbitrului va îngheţa în aer.

Cine sunt „ciudaţii”?

„… Ai putea spune că Dumnezeu i-a condamnat «dăruindu-le» o povară mult prea grea pentru o societate în care eşti considerat un nimeni dacă după urma ta nu se îmbogăţesc şi alţii, mai ales în sport. Doar atunci eşti băgat în seama. Însă pentru ei poate e mai bine aşa …”.

Articolul este aici.

Melodia se numeşte „Handicap and Equality”, de pe albumul PH7 al lui Peter Hammill.

Curaj, tricolori!

Puteţi învinge selecţionata Insulelor Feroe, chiar dacă e o forţă în fotbalul din Atlantic. Şi ei au tot două picioare. În plus, veştile care vin din tabăra lor sînt excelente. Portarului nu i s-a aprobat „medicalul”, iar fundaşul dreapta are o restanţă, deci probabil că nu vor fi unsprezece la fluierul de start. Rămîneţi totuşi vigilenţi: ar putea băga în echipă spectatori, ceea ce ne-ar cauza mari probleme, pentru că nea Piţi nu-i are în fişe. Grijă mare şi la golgeterul lor, poştaşul acela de 47 de ani care anul trecut a înscris un hat-trick în meciul cu selecţionata şcolii de balet din Toftir. După operaţia de înlocuire a şoldului stîng e mai lent, deci dacă veţi sta doi fundaşi pe el, sigur îl veţi anihila.

Cu Lituania am greşit doar pentru că ne-am descoperit. Cînd s-a mai pomenit ca România să joace cu mai puţin de 6 fundaşi în faţa unui adversar de un asemenea calibru? Cu Feroe trebuie să fie în teren nu 11 atacanţi, ci 11 apărători, care să degajeze puternic din orice poziţie, către ocean. Cînd vor rămîne fără mingi, ei, ca organizatori, vor pierde cu 3-0. Nici măcar nu va trebui să alergaţi, ca lituanienii.

Trebuie să avem în continuare toată încrederea în nea Piţi. Dacă sîmbătă a reuşit să ne deruteze pe toţi cu aşezarea în teren, înseamnă că-i poate zăpăci şi pe feroezi. Mă gîndesc la o variantă cu Radu Ştefan şi Lobonţ vîrfuri împinse, Dică pe ambele extreme şi nea Fane Iovan în poartă.

Sau, de ce nu?, să-i convoace pe Stelea, Petrescu, Prodan, Belodedici, Mihali, Munteanu, Lupescu, Popescu, Hagi, Dumitrescu şi Răducioiu. Or fi poate cam bătrîiori, dar ei n-ar fi pierdut, sîmbătă, cu Lituania, nici dacă jucau în picioarele goale.