Şezînd

Am descoperit de curînd pe Internet cîteva imagini de la Jocurile Paralimpice. Fiind unul dintre cei care au închis prea repede televizorul după terminarea Olimpiadei „clasice”, simt nevoia să le recuperez cumva.

Fotografiile realizate la aceste competiţii sînt pîndite de un pericol: acela de a exercita un şantaj emoţional la adresa privitorului. Majoritatea artiştilor ale căror instantanee sînt reproduse aici nu au urmărit însă o antiteză facilă.  Nu membrele lipsă sau simţurile pierdute (reprezentate prin anumite obiecte, de la masca aşezată pe ochi pînă la elasticul cu ajutorul căruia e ghidat sprinterul) constituie „centrul de forţă” al fotografiilor, punctul către care ochiul e atras imediat, ci figurile expresive ale sportivilor.

atletism5.jpg

Primul instantaneu (poza numărul 20 aici, dacă doriţi să o vedeţi mare) îi aparţine lui Ng Han Guan, de la AP. Explicaţia foto precizează că sportivul gabonez din prim-plan a fost descalificat pentru că nu avea un scaun de competiţie, ci unul obişnuit. Dar nu capul sportivului (de pe care casca a fost scoasă, în semn de totală renunţare), prăbuşit în palmă, ne face să oftăm, ci mai ales acele rotile, ca de servantă, ale scaunului său. Nu doar omul e handicapat aici, ci şi obiectul, care parcă se surpă de plîns o dată cu stăpînul. În spatele lor se înregistrează victoria Tehnologiei. Scaunele cu două roţi pline şi una de ghidaj creează senzaţia unor rachete care îi vor propulsa pe sportivii îmbrăcaţi în tricouri mulate, şi nu invers. Totuşi, braţele puternice ale africanului par a fi capabile să învîrtească nu numai două roţi, ci întreg Pămîntul. În planurile cel mai îndepărtate vedem alte scaune, al arbitrului şi ale spectatorilor, fixe, dintr-o altă lume.

O altă imagine (poza 31 în grupaj) nici nu are nevoie de explicaţie foto. Surprinde o secvenţă dintr-un meci de volei şezînd, o disciplină paralimpică în care regula principală este ca sportivii să păstreze permanent o fesă în contact cu solul. De pe la jumătatea fileului în sus e o imagine clasică de volei: braţele jucătoarelor aflate în defensivă se ridică pentru a bloca mingea trasă din partea cealaltă. Coborîm apoi privirea şi sîntem în Iad: vedem că păsările care fîlfîie graţios din aripi au ghearele prinse-n catran.

volei1.jpg

La capătul liniei de mişcare descrisă de cele patru palme şi de minge se află o paradoxală nemişcare, cea a arbitrului, din care se zăresc doar picioarele. El, cel „întreg”, e imobil şi înfăţişat parţial, în timp ce ele, persoanele cu handicap, sînt unite într-un Lac al Lebedelor. E posibil să mă înşel, dar cred că autoarea (Grace Liang, de la Reuters) a decupat partea de sus a fotografiei. Dacă ar fi apărut întregul trup al arbitrului, am fi sesizat în mod brutal brutal că atît acesta, cît şi persoana care a făcut poza se află la un alt nivel, deasupra sportivelor. Prezenţa integrală a Judecătorului (redus la atributul său fundamental: steguleţul cu care semnalizează infracţiunea) ar fi accentuat-o, printr-un ciudat ricoşeu vizual, şi pe cea a Creatorului. Acesta ar fi pătruns prin efracţie  în propria operă, transformînd-o într-o poză de familie, în care nişte copii se joacă pe covor sub privirile binevoitoare şi duioase ale părinţilor.

Şi exact asta nu sînt şi nu trebuie să fie Jocurile Paralimpice: un exerciţiu de căinare realizat de cei care închid prea devreme televizoarele.

P.S. Mulţumiri lui Mihnea Graur. Prin intermediul blogului său am ajuns la pagina cu fotografiile.

Un mare actor

La Beijing, Maradona i-a sărutat dreapta lui Ronaldinho. La cîteva zile după aceea, a repetat gestul cu Valentino Rossi.

Mai ales prin repetarea lui, gestul surprinde. Pare începutul unui pelerinaj prin lume, în care geniul fotbalului pupă o mînă în fiecare ţară. Sărutarea unei mîini este un omagiu, o exagerare a valorii celuilalt prin coborîrea propriei persoane. Totuşi, în ambele cazuri Maradona a procedat abil. Renunţînd la plecăciune şi căutînd să-l tragă uşor pe celălalt către el, a descărcat teatralul din gest, transformîndu-l dintr-unul prea smerit într-o întîlnire între egali. În ambele scene, ochiul nu-i vede în primul rînd nici pe premiatul Ronaldinho, nici pe pilotul acoperit de un combinezon strălucitor, amîndoi mari sportivi în activitate, ci pe retrasul „Butoiaş”.

Nu este întîmplător, cred. Maradona n-a fost doar un fotbalist de geniu, ci şi un mare actor. A avut un impecabil simţ al mişcării, al spaţiului, chiar al discursului, înlocuind însă cuvintele cu paşi, cu şuturi şi cu pase. Ce sînt golurile sale din partidele cu Anglia şi cu Belgia de la CM 1986 decît monologuri? În acelaşi timp, a ştiut să strălucească pe teren astfel încît să nu-i acopere pe ceilalţi, ci doar să-i transforme în sateliţi pe firmamentul vederii periferice, ceea ce numai un mare actor poate să facă. Există, desigur, şi Maradona cel care s-a drogat, însă părerea mea este că nu fotbalistul, ci actorul a fost acela.

Prin aceste gesturi, actorul Maradona ne mai transmite probabil un mesaj: că ar fi trebuit, la vremea respectivă, să-i pupăm mîna fotbalistului Maradona. Şi pe cuvînt dacă n-are dreptate.

O „haka” pentru naţională

Veţi fi văzut, înaintea unui meci de rugby, ritualul sportivilor neo-zeelandezi, denumit „haka”. Este un dans compus din mişcări sacadate, însoţite de strigăte ameninţătoare, menit să le bage frica în oase adversarilor.

Părerea mea este că naţionala de fotbal a României are nevoie de un astfel de ceremonial războinic. În primul rând, acesta i-ar face pe adversari să se teamă de echipa noastră, care în ultimul timp n-ar mai speria nici o vrabie care ciuguleşte pe gazon. Apoi, am vedea ceva mişcare pe teren, pentru că după începerea meciului şansele se împuţinează. Nu în ultimul rînd, ne-ar folosi în partidele cu formaţii mai bune, cum este viitorul retur cu Lituania. Respectivul dans are şi rolul de a prefigura desfăşurarea partidei, deci tricolorii s-ar putea aşeza din start în propriul careu, strigând unul la celălalt şi pasându-şi deja vina pentru golurile ce vor veni. Nici măcar n-ar trebui să ne mărginim la o singură haka, înainte de start, ci să organizăm una în jurul arbitrului de câte ori fluieră împotriva noastră.

OK, însă ce nume să-i dăm? Dacă-i spunem tot „haka”, ne dau „All Blacks” în judecată. Pe de altă parte, trebuie să fie un cuvânt asemănător, care să reflecte spiritul şi calitatea jocului echipei naţionale. Nu pot să mă gândesc, pe moment, decât la „haka maka”.

Următoarea întrebare este: ce să strige băieţii noştri? Hmmm, aici e greu. Dacă s-ar găsi în faţa ziariştilor, vorbele ar veni de la sine, cu „şoareci” şi cu „coteţ”, dar aşa? Nu cred că-i putem chinui în aşa măsură cu învăţarea unor cuvinte noi, deci cred că „Va-fi-un-meci-greu-dar-vom-da-totul-pe-teren-şi-să-sperăm-că-la sfârşit-ne-vom-bucura-cu-toţii” este un text bun.

Dar pe ce ritm? Nu ne putem permite mişcări sacadate, care să trimită jumătate din echipă în spital încă dinaintea partidei, deci ne trebuie o melodie lină. Una dintre temele maestrului Florin Salam, atât de dragi fotbaliştilor, ar fi de încercat, pentru că doar respiraţia şi mişcările din buric nu le provoacă întinderi jucătorilor noştri.

Ca să nu punem însă presiune pe ei, haka românească perfectă ar fi următoarea: băieţii să stea jos, în cercul de la centrul terenului, fumând sau vorbind la telefoanele mobile, iar la sfârşitul ritualului să strige „Bau!” către adversari. Apoi să iasă de pe teren şi să lase pe alţii.