Astăzi, ora 19:00, la Monaco (pe Eurosport, ProTV, Sport.ro)
URNA 1:
URNA 2: Bayern Munchen, PSV Eindhoven, Villareal, AS Roma, FC Porto, Werder Bremen, Sporting Lisabona, Juventus.
URNA 3: Fenerbahce, Marseille, Zenit St. Petersburg, Steaua, Panathinaikos, Bordeaux, Celtic, FC Basel.
URNA 4: Atletico
Când primăria a defrişat copacii din spatele blocului, lăsând doar CET-ul, toţi locatarii am început să ne dăm cu părerea despre ce se va construi acolo. Cunoscând pasiunea primarului de sector pentru arteziene, unii opinau că va fi instalată o ţâşnitoare gigantică, cu jeturi multicolore. Alţii ziceau că va fi o pădurice de palmieri, ca în sectorul vecin, sau măcar un pâlc de sequoia.
Majoritatea speram însă la o parcare. În zona noastră, maşinile stau pe cinci rânduri. Ca să ieşi duminică de pe primul şir trebuie să te programezi de marţi dimineaţă. În faţă, la stradă, e şi mai complicat. Trotuarul a fost decupat, iar cei de la C, dacă fac un pas mai mare la ieşirea din lift, se suie direct în autobuz. Pentru cei care vin în vizită la cineva de la scara A s-au instalat chiar indicatoare turistice, ca pe traseele montane.
„Va fi un bloc mic”, ne-a lămurit Primăria. „Maximum P+4”. Însă doar adâncimea fundaţiei era cât un P+4 şi, tot săpând, s-au intersectat cu metroul. Întrucât edilul-şef promisese în campanie noi staţii de metrou, situaţia s-a rezolvat prin construirea uneia intermediare, strict pentru locatarii noului bloc. Primarul nu a uitat nici de problema noastră cu parcarea, punându-ne la dispoziţie locuri cu plată în afara oraşului.
Noul bloc e minunat, iar heliportul de pe acoperiş nici nu ne mai deranjează. E drept, până ce piloţii au învăţat parcarea verticală, au transformat arborii rămaşi în zonă în copăcei bonsai, dar blocul e atât de înalt, încât zgomotul elicopterelor abia de mai ajunge până la noi.
Şi primarul general a fost om de cuvânt. După ce a construit autostrada suspendată, magazinele de la parter au dat faliment, dar la etajul 2 au înflorit inţiativele private. Vasileştii au deschis un atelier de vulcanizare în balcon, iar madam Chiriac a montat chiar o pompă de benzină. Cei de la 3 şi de la 4 au protestat vehement împotriva poluării, cerând redistribuirea costurilor la întreţinere. Au jurat că-l vor vota pe candidatul Puterii, care a promis că va construi o altă autostradă deasupra celei suspendate.
Majoritatea îl susţinem însă pe actualul primar general, care a rezolvat desele căderi de curent, montând o turbină eoliană lângă CET. Cum în spatele blocului nu prea bate vântul, până la urmă turbina a fost pusă în mişcare cu energie de la CET. Acum nu mai avem deloc curent, însă de la ferestrele noilor vecini vine suficientă lumină. Iar dacă laşi ferestrele deschise, nici nu mai ai nevoie de aer condiţionat: elicea turbinei face să pătrundă o briză plăcută.
E normal ca organele unui om aflat în moarte cerebrală să poată fi prelevate pentru transplant, dacă respectivul nu s-a opus în prealabil?
Dreptul de a alege
de Elena Georgescu
Termenul de „donator” îşi schimbă sensul. Nu mai descrie o persoană generoasă şi conştientă de donaţia pe care o face, ci un individ considerat mort, care şi-a pierdut posibilitatea de a-şi păstra organele. Nu este un abuz oarecare, nu doar o tâlhărie, ci este gestul cel mai dispreţuitor adresat atât vieţii, cât şi morţii. A viola un cadavru este un act patologic, pedepsit prin lege. A smulge, însă, ficatul din cineva a cărui inimă încă bate nu este considerat viol, ci, din contră, o acţiune umanitară. Nu este şi un conflict de interese la nivel medical? Aceia care ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă să te salveze ajung să te declare apt pentru o moarte urgentă, ca să folosească tot ce mai e funcţional in tine spre salvarea altcuiva.
Bunul simţ ne spune că suntem stăpânii propriilor noastre corpuri. De aceea ne permitem sa ne îngrăşăm sau să slăbim, să fumăm sau să facem sport, să ne tatuăm sau să ne facem operaţii estetice după pofta inimii. Acordul prezumat ne îndeamnă să înţelegem că suntem un bun comun pus la dispoziţia societăţii.
Donarea de organe ar trebui să rămână un gest altruist şi o alegere individuală, omagiul pe care un muribund îl aduce vieţii, dovada că ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine. Dar, în egală măsură, ar trebui să ne fie respectat dreptul la moarte. Dacă tot e să murim, putem să alegem să o facem definitiv, cu tot ce e al nostru, fără să ne simţim egoişti sau nepăsători.
Aşteptând moartea
de Adrian Georgescu
În prezent, peste 40.000 de cetăţeni ai UE aşteaptă un organ şi 10 din ei mor zilnic. Optzeci la sută dintre cei care au nevoie de un transplant de inimă mor în decurs de un an şi jumătate de la înscrierea pe listă, aşteptând. Dacă în România se înregistrează un transplant de ficat la două milioane de locuitori, în Spania – ţară în care funcţionează acordul prezumat – se fac 49. În ceea ce priveşte transplantul de rinichi, cheltuielile costă cât şapte luni de dializă, în condiţiile în care, în lipsa transplantului, dializa se face pe tot parcursul vieţii.
Evident, acordul prezumat e cinic, ca şi cum statul doar ţi-ar închiria organele pe durata vieţii. Totuşi, e bine să ne amintim că nu statul are nevoie de aceste organe, ci nişte oameni grav bolnavi. Ar fi mai potrivită o acţiune la nivel naţional, prin care fiecare să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă vrea sau nu să-şi doneze organele în cazul morţii cerebrale. Măcar ar fi o opţiune personală şi lucidă, pentru că, în prezent, familia e cea care decide, într-un moment în care nimeni nu poate judeca la rece.
Interesant e însă altceva. Toţi ne vedem în postura donorului jefuit de organe, dar nimeni nu realizează că ar putea face parte din categoria cealaltă, mult mai numeroasă, a oamenilor care mor cu zile, aşteptând. De aceea, acum, când suntem sănătoşi, să ne gândim ce e mai rău: să dai ceva ce oricum nu-ţi mai trebuie ori să aştepţi inutil ceva fără de care nu poţi trăi?
Bolt şi Phelps sînt marii recordmeni ai acestei Olimpiade, dar, printr-o ciudată răsucire a sorţii, sînt şi marii ei perdanţi. Ar face bine să se potolească: cu cît vor străbate mai rapid distanţele, cu atît recordurile lor vor însemna mai puţin. Cînd o performanţă depăşeşte borna recordului mondial, ea intră în sfera chestionabilului. Nu ştim ce substanţe aleargă cot la cot cu sportivul, dar, bizuindu-ne pe lipsa de inocenţă a acestei lumi, este clar că ele au contribuit decisiv. Altfel nu se poate. Privim atletul modern ca pe o maşină cu chip uman, în care turnarea aditivilor potriviţi îmbunătăţeşte performanţa.
Dintotdeauna eroul a fost considerat un individ diferit de ceilalţi, plasat într-un strat intermediar al firii, între om şi zeu. Eroii au însă privilegiul mitului, ne lăsăm uimiţi de faptele lor pentru că nu credem că au existat. Dacă am avea dovezi indubitabile că Hercule a trăit şi a realizat mirabilele-i fapte, imediat ne-am întreba „ce a luat” pentru a fi capabil să ucidă leul din Nemeea.
Lumea spectatorului şi cea a atletului sînt separate astăzi de un ocean de neîncredere. La fiecare record sărim o secundă din fotolii, apoi revenim în deşertul cenuşiu al neîncrederii şi al blazării. „Alerga prea repede”, „Este inuman”, „Nu e posibil să înoţi aşa”. Nimic nu ne mai impresionează, nici o strălucire nu durează. Cînd Don Lippincott realiza, în 1912, primul record oficial al sutei de metri – 10,6 secunde -, presupun că mulţi dintre copiii prezenţi pe stadion au început de a doua zi să se antreneze la sprint. Aproape un secol i-a luat omului de pe pistă să- i decupeze sutei de metri o secundă, dar în acest răstimp bucuria omului de pe margine s-a stins. Efortul lui Lippincott părea uman, uşurinţa lui Bolt pare supraomenească. Nici nu mai contează că „a luat sau n-a luat”, îl privim ca pe un infractor deocamdată nedovedit. Copilul care s-ar apuca astăzi de atletism pentru că l-a văzut pe Usain Bolt alergînd ar afla că, pe piscurile sale, sportul încetează să mai fie un pact între oameni, devenind o perversiune chimică.
În ochii noştri, admiraţia se combină cu sila, pentru că măreţia exprimată astăzi pe un teren de sport nu poate fi decît îndoielnică. Dacă un sprinter s-ar dezagrega pe pistă, nu am fi tocmai uimiţi. Dacă însă imediat după trecerea liniei de sosire recordmanul mondial ar fi, în direct, supus la toate testele posibile şi ar ieşi curat, nu am crede.
Nu doar sportivii sînt dopaţi, toţi sîntem. Nici o analiză nu va releva prezenţa viermelui purtător de îndoială, nici un tratament nu-l va putea extirpa. Acesta e marele rău al dopajului: nu că distruge nişte oameni, după ce în prealabil i-a înălţat – în fond, e alegerea lor -, ci că a ucis în noi ideea de miracol sportiv, răpindu-ne inocenţa.
Politica de confidențialitate Termene și condiții Politica de cookies
