„Second Life” este o lume virtuală plasată în Internet. Descărcând gratis un program, poţi să-ţi creezi propriul personaj, un alter ego care munceşte, cumpără, vinde şi interacţionează social cu proiecţiile celorlalţi (deja, foarte mulţi) clienţi. Moneda din „Second Life” are curs de schimb cu celelalte valute clasice şi putere de cumpărare. Sunt foarte mulţi oameni care au ales această formă de reîncarnare, folosind-o ca pe o paraşută de rezervă, atunci când cea principală nu funcţionează. Ţări precum Suedia şi Estonia au deschis chiar ambasade în „Second Life”.

De Nintendo Wii probabil că aţi auzit. Strângând în mână controller-ul conectat wireless, poţi, de exemplu (şi aceasta nu este nici pe departe cea mai complexă activitate posibilă), să joci tenis. De fapt, proiecţia ta de pe ecran loveşte cu racheta în minge pe terenul de la Wimbledon, în timp ce tu, la câţiva metri, execuţi un balet caraghios.

Dar Wii este deja pe cale să devină preistoric. În acest an va fi lansată o cască, realizată de compania australiano-americană Emotiv, care va înregistra activitatea neuronală a utilizatorului, transmiţând astfel în mod direct comenzi cerebrale către jocul video. Deocamdată, această interfaţă permite controlul doar dinspre creier către joc, însă câte autostrăzi cu sens unic aţi văzut?

Programul „Sinulator” oferă ceva şi mai profund: orgasme. Cei doi utilizatori, fiecare conectat la propriul calculator, îşi montează terminalele pe sau în organul genital, apoi mişcările din tors ale unuia sînt transmise peste mări şi ţări către partener. Există şi un pupitru de comandă, cu câteva opţiuni interesante de viteze, zvârcoliri şi manevre: „Jackhammer”, „Mindstorm” sau „Tornado”.

Ceea ce pare o extindere a graniţelor libertăţii – persoana dorită nu mai trebuie să fie lângă tine – este, de fapt, o sărăcire. Aparent abolită, distanţa dintre cei doi creşte şi mai mult, pentru că încercarea de a nega singurătatea nu duce decât la adâncirea acesteia. Sexul, un buchet de experienţe la care participă întreg trupul şi toate simţurile, este redus la o masturbare locală, cu ajutorul unui aparat de o polivalenţă sumară, un fel de robot de bucătărie care ştie să producă nu hrană, ci plăcere.

Dacă nu sunteţi mulţumit(ă) de datele fizice ale partenerului, o echipă de cercetători din California a creat cel mai realistă iluzie umană pe calculator, numită „Emily”. Folosind o tehnologie prin care se captează cele mai mici detalii ale expresiei faciale, acestea au fost recreate apoi pe calculator cu o fidelitate incredibilă. Expresiile unui chip uman au fost reduse la un număr de vectori, recoltate şi apoi implantate unui chip construit, dându-i-se, din punct de vedere senzorial, viaţă.

De fapt, mi se pare că invenţii acestea cer un alt răspuns la o întrebare foarte veche. „Ce este realitatea?”. Ceea ce există sau ceea ce percepi?  Acum trei secole, episcopul Berkeley a spus că „Esse est percipi”, adică „A fi = a fi perceput”. Cu alte cuvinte, dacă la un măr dăm la o parte senzaţiile de văz, pipăit, gust, miros etc., nu mai rămâne absolut nimic, nici substratul acelor calităţi, substanţa. Mărul nu este decât un complex de senzaţii care, pentru a exista, trebuie să fie perceput. Or, omuleţii din „Second Life”, meciul de tenis din „Nintendo Wii”, apăsările erotice intermediate de „Sinulator” şi corporalitatea lui „Emily” pot fi percepute, prin diferite simţuri. Sunt ele iluzii optice, tactile, auditive etc., ori sunt reale?

Poţi vedea, pipăi, vinde şi cumpăra obiecte care nu există, poţi chiar face sex cu o persoană care nu există. Virtualul prezintă, deocamdată, o singură problemă: ca să parcurgi această „a doua viaţă” trebuie să o trăieşti pe prima. Inconvenientul va fi anulat de următoarea generaţie a simulatoarelor de viaţă, care îţi vor permite să trăieşti fără să exişti.