1/2 handbal

Încă de prin minutul 10 al meciului cu Ungaria devenise clar că vom pierde. Să nu conduci niciodată într-un meci e una, asta reprezintă o înfrîngere, dar să să fii condus şi la o diferenţă de nouă goluri constituie deja un eşec.

Echipa noastră a părut o maşină de curse blocată într-o treaptă de viteze inferioară. Este cel mai frustrant mod de a fi învins, anume să ai la dispoziţie o echipă care deţine tot ce-i trebuie pentru a cîştiga, dar tu, ca antrenor, să nu poţi uni toate acele puncte tari într-un sistem performant.

Nu sînt un priceput în ale handbalului, însă urmărind partida cu Ungaria orice profan înţelege că sportul acesta nu înseamnă doar forţă, ci presupune în primul rînd capacitatea de a-ţi surprinde adversarul şi de a profita în urma greşelilor lui. Forţa trebuie îngemănată cu concentrarea, cu iuţeala şi cu viclenia, iar circulaţia rapidă a balonului, pe toată deschiderea semicercului, reprezintă primul semn de sănătate al unei echipe. Or, să forţezi mereu intrarea prin centru este ca şi cum ai jefui o bancă trimiţînd o notă de înştiinţare poliţiei, cuprinzînd toate detaliile acţiunii.

 După ce am ratat ocazia de a ne impune jocul, am dovedit şi că ne este imposibil să ne adaptăm la stilul adversarelor. Cînd ai o extremă excepţională, Ramona Maier, care poate evolua pe ambele părţi ale terenului, dar ea nu este jucată corespunzător, înseamnă că practici jumătate de handbal. Nu Ungaria a evoluat o mare parte din meci în inferioritate numerică, ci România. Pur şi simplu, extremele noastre păreau a fi pe teren doar pentru a ţine un adversar la marcaj în acea zonă a terenului.

În schimb, cînd mingea era la unguroaice, handbalul părea simplu, rapid şi eficient. De cîte ori imaginile le surprindeau, păreau relaxate şi zîmbitoare, în timp ce ale noastre dădeau impresia unor elevi disperaţi că timpul examenului se scurge şi ei nu pot găsi răspunsul. Ca la o paradă militară în Piaţa Roşie, ne-am expus cu mîndrie cele mai performante arme, lustruite şi ameninţătoare, dar fără glonţ pe ţeavă.

Erau certate fetele între ele? Făceau Beşe şi Amariei schimb de reţete în centrul apărării? Cum e posibil ca Ionela Gâlcă, desemnată cel mai bun pivot la Campionatul Mondial din Franţa, de la sfîrşitul anului trecut, să înscrie doar un gol şi acela pe contraatac? Era ea singurul pivot din lotul nostru? Este stilul conflictual al domnului Tadici, veşnic generator de polemici şi de tensiuni, singurul care poate funcţiona?

E posibil ca handbalul nostru feminin la nivel de naţională să pătrundă în zodia pe care fotbalul masculin o traversează de mult. Înaintea meciurilor importante, să rememorăm rezultatele bune din amicale, sperînd că portarul nostru va prinde o zi bună. Apoi, după meci, să ne mulţumim cu eterna declaraţie a celor incapabili să-şi asume înfrîngerea: „Atît s-a putut”.

Ochii lui Paul Newman

De-o zi şi-o noapte, Eddie Felton joacă biliard cu Minesotta Fats în barul cu storurile trase. Cei doi îşi anunţă loviturile, iar sferele li se supun când unuia, când celuilalt, ca unor zei care îşi dispută o lume. Beat şi obosit, Eddie se apleacă peste masa de lemn, pe care … Tăiaţi! … lui Cool Hand Luke i se îndeasă în gură ultimul ou. O mână îl ajută să mestece, aceeaşi mână îi deschide gura, astfel ca asistenţa să constate miracolul. ”Nimeni nu poate mânca cincizeci de ouă”, spune mirat ultimul necredincios, aşezând linguriţa lângă creştetul lui, ca pe-o ofrandă. Luke zâmbeşte singur, cu ochii închişi, ca un Hristos care, în lipsa unei mize serioase, s-a lăsat răstignit pe coji de ouă.

Pe verandă, în „Lunga vară fierbinte”, arendaşul bogat îi strigă lui Ben Quick: „Te voi urmări oriunde vei merge. Te voi zdrobi”. Ben răspunde, întorcându-se surâzător: „N-o vei face. îţi va fi dor de mine”, în timp ce soarele răsare de două ori, albastru, şi … Tăiaţi! … în „Pisica pe acoperişul fierbinte”, Brick, jucătorul alcoolic de fotbal american, stă la fereastră cu paharul în mână privind în noapte, iar lumina din ochii săi devine difuză şi rece, ca un lac care îngheaţă în câteva secunde.

Rocky Graziano scuipă, dansează, loveşte, vorbeşte şi priveşte ca un adevărat boxer plecat din mahala. Tot filmul „Cineva, acolo sus, mă iubeşte” pare o cuşcă făcută pentru a păstra în ea un animal tânăr, dar acea stranie uşurinţă de sălbăticiune … Tăiaţi! … o are, mulţi ani mai târziu, şi avocatul Frank Galvin în „Verdictul”, când fotografiază nepăsător trupul inert al unei fete pe un pat de spital. Apoi, pe măsură ce imaginile Polaroid aşezate lângă trupul în moarte clinică încep să capete viaţă, se schimbă şi expresia actorului, ca şi cum aceeaşi substanţă chimică l-ar fi condus pe cel viu către încremenire.

Răniţi, Butch Cassidy şi The Sundance Kid îşi încarcă pentru ultima oară pistoalele într-un şopron. Iau moartea peste picior în vorbe simple, apoi se avântă afară, unde … Tăiaţi! … Hombre coboară încet scara, cu o desagă plină cu bani în spate. Privirea lui e o clepsidră din care se scurg ultimele secunde. Ştie că e sfârşitul şi o ştim şi noi. „Toţi murim. E doar o chestiune de timp”, mai spune Hombre, înainte ca pistoalele să recite cel din urmă vers … Tăiaţi!

Omul care aleargă

În sporturile cu minge, mai mulţi „sisifi” rostogolesc un bolovan către un loc, dar, deşi în drumul lor apar adversari, principala lor luptă e cu obiectul. Nici în sporturile cu motor, centaurii cu trup de maşină nu se războiesc între ei, ci cu timpul. De-abia în sporturile de contact sau în scrimă celălalt nu mai poate fi ocolit: devine atât ţintă, cât şi obstacol. În sporturile extreme, celălalt dispare aproape cu desvârșire: practicantul, cu îndrăzneala şi temerile lui, îşi e în egală măsură ştachetă şi adversar.

Obiecte, mize, înfruntări. Acestea vor fi apărut însă relativ târziu. Probabil că prima activitate umană care poate fi considerată sport a fost alergarea, întrucât cel dintâi lucru pe care-l învăţăm este să mergem. Şi sigur a existat un moment în care un om nu s-a mai avântat în urmărirea unui animal, nici n-a fugit din calea altuia, ci şi-a abandonat starea de nemişcare dintr-un motiv obscur. Pe acest om, care a alergat pentru că aşa i-a venit, îl consider primul sportiv.

Asociez sportului mai degrabă ideea de solitudine decât pe cea de competiţie, întrucât acolo mi se pare că atinge perfecţiunea. Un om alergând de nebun e ca un vas plutind fără ţintă în mijlocul oceanului, în timp ce echipajul doarme şi cârmaciul picoteşte.

Încremenit într-o mişcare de-o banalitate cumva măreaţă, el nu e nici marcator de goluri, nici învingătorul timpului. Nu depăşeşte forţa ori îndemânarea altuia, nici măcar nu lărgeşte graniţele propriei cutezanţe până la proporţiile unui imperiu. Între pasul care-a fost şi cel ce încă nu e, el tinde numai către sine: asta e cea mai mare aventură la care putem visa.

Fotbal feminin

„Fotbalistă”. Brrrr, cum sună! Cam ca „membră”, un cuvînt care parcă a suferit o schimbare forţată de sex. Din start, fotbalul feminin a părut o încălcare de teritoriu şi reacţia masculină a fost ceva de genul: „puteţi să vă jucaţi, deşi am prefera să vă vedem luptîndu-vă în ciocolată”. Ideea că un picior obişnuit cu pantoful cu toc sau un cap coafat nu pot lovi o minge şi-a arătat în timp lipsa de temei. Acum vreo zece ani doar un festival de lufturi şi de pase greşite, fotbalul feminin a evoluat extrem de rapid.

Nu ştiu totuşi dacă „evoluţie” e cuvîntul cel mai potrivit. E mai degrabă recuperarea unui spirit pe care fotbalul l-a pierdut după anii ’70 şi ’80. Desigur, fotbalul lor e imperfect (am fi preferat, de pildă, să joace în fustiţe, ca la tenis), femeile sînt mai încete şi nu prea driblează, însă jocul lor are ceva curat şi îngrijit, ca organizarea unei poşete.

Nu am văzut prea multe fotbaliste care să scuipe ori să se tăvălească pe jos în urma unui fault, accentuîndu-şi suferinţa prin grimase şi gesturi de victimă arsă pe rug. Nici jucătoare care să sară la cap, proptindu-şi cotul în figura adversarei. Probabil că faultul cel mai dur în fotbalul feminin este să-i şopteşti celeilalte la ureche: „Frumoasă freză! Sue Ellen ar fi mîndră de ea”. De fapt, nici asta nu prea se întîmplă, pentru că ironia făţişă e ceva tipic masculin. Cred că, dacă două adversare nu se înghit, pur şi simplu se ignoră pe teren sau cel mult se privesc zîmbind, cu o oarecare îngăduinţă. Aşa fac ele.

Mai mult ne deranjează, cred, că ne-au luat măruntele gesturi rituale: mişcarea lentă, şmecheroasă, din şolduri, dinaintea fentei, potrivirea jambierelor după o lovitură liberă slab executată, gesturile de bucurie de după gol. Păcat doar că sînt atît de reţinute, cum a fost şi argentinianca Ludmila Manicler, care, după ce a marcat împotriva Canadei la Jocurile Olimpice, de bucurie a vrut să-şi scoată tricoul, dar s-a abţinut.

De aceea e bine să ţinem minte că femeile stăpînesc delicata artă de a nu merge pînă în pînzele albe. Ne amuză, uneori, că le găsim, cu sculele noastre împrăştiate în jur, încercînd să etanşeze un robinet cu cleştele. Nu ştiu ce cred vecinii, dar apa ţîşnind pînă în tavan din cauza unei piese nestrînse e un spectacol simpatic.

Şi realizez, căutînd înfrigurat cheia franceză în mijlocul unei arteziene, de ce îmi place fotbalul feminin: e un altceva, simpatic şi spectaculos în felul lui.

Când se aprinde torţa …

„ … Ieri, eu m-am bucurat de medalia de aur a Alinei Dumitru. El a tresărit auzind câte un avion, evaluând apoi rapid care din ungherele casei ar fi un adăpost sigur pentru fetele lui. Sau poate a fost convocat în armată şi mărşăluieşte obosit pe undeva prin Georgia…”.

Un articol de Pinguilde.