“ … În vremurile noastre tulburi, hăcuite de dispute ideologice, de înfruntări economice, de tendinţe dominatoare, de vânători bancare, de frecuşuri sociale, Olimpiadele pozează fără succes în oaze ale amiciţiei. În realitate nu sunt decât scene prelungite ale propagandei şi ale transferului de putere. Grozăvia festivităţilor şi numărarea medaliilor mânjite nu o dată cu doping au devenit un scop în sine…”.
Un articol de Ion Cupen.
Cu două veacuri şi ceva înainte de Hristos, împăratul chinez Qin Shi Huang a poruncit începerea construcţiei Marelui Zid şi a unei reţele de căi de comunicaţii pentru unificarea imperiului, arderea cărţilor şi scoaterea în afara legii a confucianismului. Într-un eseu, Borges sugera că Împăratul şi-a spus Întîiul – preluînd şi numele unui împărat legendar, pe vremea căruia fusese descoperit procedeul fabricării mătăsii şi se inventaseră scrierea şi busola – din dorinţa de a face ca istoria să înceapă de la el.
Orice festivitate de deschidere a Olimpiadei este un efort de a anula trecutul şi de a stabili un punct zero în istoria măreţiei. Fiecare naţiune organizatoare îşi sărbătoreşte realizările, ascunzînd discret gunoiul sub covor. Vineri, a fost rîndul Chinei, care în stilul Qin Shi Huang a oferit lumii o gigantică, fabuloasă, magnifică, splendidă şi nemaivăzută demonstraţie de nemurire în format multimedia.
În stilul reclamelor la asigurări de viaţă – „deşi nu eşti etern, îi poţi face pe ceilalţi să-şi amintească de tine cu respect” -, s-a luat un pic de Lao Tze, peste care s-a turnat ceva mai mult Mao Tzedun, înfăşurîndu-se totul în reperele vizuale ale noului cinematograf chinezesc. Asemenea Întîiului, puternicii şi-au asumat fără ezitare şi busola, şi scrierea, şi mătasea din trecutul pe care-l aboliseră. Au fost tobe arhaice care declanşau panouri luminoase, o foaie gigantică desfăşurată sugerînd curgerea neîntreruptă a istoriei, o butaforie reprezentînd Pămîntul a răsărit chiar din pămînt, iar la sfîrşit torţa a zburat în braţele unui sportiv şi nici protestatarul smog nu i-a putut stinge flacăra.
Dar cea mai pregnantă imagine rămasă este cea a zîmbetului întipărit pe toate feţele participanţilor chinezi la show, de o natură cumva diferită de cea a zîmbetului sportivilor care au defilat. Şi mai ales zîmbetul copiilor care au dansat, pictat şi zburat, pentru că – după cum spuneau comentatorii Eurosport – forţa de seducţie a surîsului a constituit principalul criteriu de selecţie a micilor participanţi.
Olimpiadele nu mai sînt doar exerciţii de ospitalitate sau preacurate conglomerate de competiţii sportive, ci şi foarte eficiente emisii de substanţe halucinogene. Dacă în anii ’80, majoritatea concernelor occidentale se luptau pentru o felie din piaţa ieftină de muncă a Chinei, în timp Vestului i s-au restituit, în afara unor profituri imense, revărsări de produse ieftine şi proaste. Am senzaţia că aceste Jocuri nu vor aduce doar înlocuirea naţiunii care deţine cele mai multe medalii olimpice, ci semnalizează şi o altfel de înclinare a balanţei, prevăzută de Samuel Huntington în 1996, în cartea „Ciocnirea civilizaţiilor”. Occidentalii care au încercat, la nivel declarativ, să introducă democraţia în spatele Zidului sub forma unui cal troian vor primi în schimb un dragon şerpuitor de unică folosinţă, colorat în galben imperial, din care o parte din China se va revărsa zîmbind.
Motto-ul olimpic „Citius, Altius, Fortius”, adică „Mai iute, mai sus, mai puternic”, a devenit „mai mult”, apoi „prea mult”. „O lume, un vis”. Oare n-ar trebui să ne trezim?
Cea mai agresivă metodă în publicitatea pe Internet o reprezintă, la accesarea unui site, acoperirea temporară a paginii de conţinut cu o reclamă. Sau, şi mai perfid, iniţial pagina nu e invadată, dar când accesezi un articol, apare reclama cât un ecran, iar în partea de sus scrie „Click aici pentru articolul dorit”.
Este ca şi cum, la cinematograf, doi inşi purtând un imens banner publicitar ar trece prin faţa ecranului, iar tu, ca spectator, nu ai putea decât să strigi la ei: „Hei, treceţi mai repede!”. Citirea unui ziar se transformă astfel într-un mic joc pe calculator în care miza este găsirea rapidă a acelui „x” care închide reclama.
Sunt de acord că un site cu accesare gratuită trebuie să câştige din ceva şi acel ceva nu poate fi decât publicitatea. Problema unui site care acceptă o asemenea formă de acaparare prin forţă a atenţiei este însă că riscă să-şi diminueze propriul rol şi propria imagine. Respectivele reclame extinzându-se peste articole arată că, fie şi temporar, sunt mai importante decât acestea.
Este ca un joc de „Cucereşte lumea!”, în care comercialul iese din aria lui prestabilită, extinzându-se până la ultima graniţă acceptată. Dacă în presa occidentală aceste forme barbare de expansiune aproape că au dispărut, în România inutilul şantaj vizual e încă la modă. Pun pariu că, toţi căutând butonul de închidere, nici unul dintre noi nu observă, de fapt, care este produsul promovat. Domnule creator de reclame, dacă tot ce poţi este să trânteşti o pleaşcă dreptunghiulară peste un text, fă-i măcar butoane de închidere în toate cele patru colţuri: în acea fracţiune de secundă în care cititorul se va decide de unde să închidă, privirea lui nedumerită va parcurge reclama şi-ţi vei atinge scopul.
Nu impertinenţa procedeului e cel mai deranjant lucru, ci lipsa cruntă de idei a celor care îl forţează. Vedem peste tot efectele acestui tip de cucerire teritorială, desfăşurat strict pe criterii cantitative, de pildă în cearşafurile imense care acoperă aproape un sfert dintre faţadele clădirilor centrale din Bucureşti.
Personal, cred că o reclamă care ghilotinează un text nu-şi atinge scopul, aşa cum un cerb care cântă în maşină că vrea să bea o anumită bere nu mă va convinge niciodată să folosesc respectivul produs. De pe bancheta din spate pot să-l acompanieze nu Alifantis, Baniciu şi Vintilă, ci Gilmour şi Waters din Pink Floyd, eu tot voi crede că mă pândeşte o beţie atât de cruntă, încât după o sticlă consumată mă voi simţi ca un animal.
Adevăratul ajutor
de Elena Georgescu
Nunta cu dar devine un un lucru penibil numai atunci când intră în zona exagerării. De pildă, atunci când viitorii însurăţei aleg un restaurant mult mai scump decât posibilităţile materiale ale invitaţilor, silindu-i practic pe aceştia să achite costul “fiţelor” lor. Se duce oare cineva în vizită, fie că este vorba de o petrecere de casă nouă, de serbarea unei zile de naştere, sau de un banal “ceai”, cu mâna goală? Nu. Atunci de ce am considera nunta cu dar un obicei mercantil?
Dacă se dau bani, este pentru a-i ajuta pe cei doi la început de drum. Este o idee banală şi tocită, dar adevărată. Altfel, dacă invitaţii ar veni numai cu călduroase strângeri de mână şi cu urări de “Casă de piatră!”, probabil că pe toată durata lunii de miere tânărul cuplu ar munci de dimineaţa până seara doar ca să achite costurile oficializării relaţiei lor.
În general, să iei un cadou care ţine cont de dorinţele persoanei respective este un gest care denotă respect, atenţie şi implicare. În cazul unei nunţi, darurile vin însă de la foarte mulţi şi au ca destinatari doi oameni diferiţi, deci se transformă într-un cadou “de casă”. Trecerea de la obiect la bani nu reprezintă un gest meschin şi superficial, ci un ajutor în adevăratul sens al cuvântului.
Cele trei storcătoare de fructe şi cele două filtre de cafea care îşi aşteaptă de şapte ani, de când ne-am căsătorit, intrarea în serviciu pot depune mărturie.
C.A.R.
de Adrian Georgescu
La ţară mai ales, nunta a devenit un C.A.R. pe termen lung. Dacă un neam şi-a trimis reprezentanţi la nunta ta, trebuie să te duci şi tu la una din familia lor. Sau măcar să trimiţi plicul. Astfel, un teanc de bancnote devine substitutul persoanei. Dintr-un mod de exprimare a unei bucurii, darul se transformă în exercitarea unei obligaţii. Ce se întâmplă dacă eşti invitat la nunta unui prieten bun, dar, dintr-un motiv oarecare, nu ai bani? Inventezi o scuză, ca şi cum ar trebui să-ţi duci şeful de nas pentru o zi lipsă de la serviciu. Amândoi ştiţi adevărul, dar nu puteţi depăşi blocajul unei prejudecăţi sociale.
Există şi un tarif minimal al nunţilor, acel “cât merge masa”, la care se adaugă sporuri de grad de rudenie, de grad de prietenie şi de poziţie socială. Grila trebuie respectată, pentru că urmează penibilul moment al strigării darului (de fapt al smulgerii darului), în care se amestecă şantajul şi exhibiţionismul financiar.
Dacă tot e aşa, de ce nu ducem lucrurile până la capăt? Să nu mai trimitem invitaţii, ci bilete tipărite, cu preţ. “Marcela şi Viorel vă invită la nunta lor, care va avea loc miercuri, 30 august, la Restaurantul Căprioara. Aveţi locurile 4 şi 5, de pe rândul 2 al sectorului A (lângă scenă). Păstraţi biletul pentru control”. Iar în subsol să fie scris: “Pentru cei care nu pot să participe, puteţi să vă achitaţi de obligaţie în contul nr …, dechis la banca …”.
“ … Problema e felul cum te predai, seninătatea cu care consimţi în faţa violului verbal. Poţi accepta umilirea dacă în schimbul ei salvezi o viaţă. Te poţi lăsa călcat în picioare dacă ştii că sacrificiul tău mărunt înlesneşte un bine viitor. Istoria a livrat chiar exemple de trădare igienică, de compromisuri salvatoare. Însă concesiile pentru o zecime de punct de rating sfârşesc prin a te împovăra …”.
Un articol de Radu Paraschivescu.
Politica de confidențialitate Termene și condiții Politica de cookies
