Olimpiada mutanţilor

Bun găsit la competiţia care are loc în acest an pe plajele însorite ale Groenlandei …

Ultima disciplină olimpică introdusă, respiratul fără mască de gaze, a avut acum două zile o finală palpitantă. Disputată la Polul Nord, a fost cîştigată de un scafandru nepalez, cu trei inspiraţii şi patru expiraţii, cea finală aducîndu-i titlul de campion olimpic post-mortem. Un nou record mondial s-a înregistrat în proba de paraşutism liber, cu un crater adînc de 2,67 metri în granit. S-a petrecut un singur incident neplăcut, cînd proba de sărituri cu prăjina a fost întreruptă de un zbor spre Lună, însă CIO şi NASA s-a pus de atunci de acord asupra unui program comun.

Metodele barbare ale Olimpiadelor moderne, care excludeau spiritul pur al chimiei, au fost abolite. Pe lista substanţelor interzise se află acum apa, ce poate avea efecte neaşteptate asupra atleţilor. E cunoscut cazul lui John Clenbuterol Doe, care a decedat sfîrîind sub ochii spectatorilor cînd o neaşteptată aversă de ploaie s-a abătut asupra stadionului.

Finala de 400 metri plat e gata să înceapă. Întreg stadionul intonează imnul olimpic, după versurile lui Mendeleev. Concurenţii sînt eliberaţi din recipiente pe pistă şi încep mişcările de decongelare. Vremea este ideală pentru atletism, temperatura neaşteptat de scăzută, 83 de grade Celsius, îl favorizează pe Fenilpropanolamin Andersson, şi asta pentru că proaspătul învingător al maratonului oamenilor-amfibie, desfăşurat de-a lungul ecuatorului, îşi atinge punctul de topire mai tîrziu.

Cursa e însă deschisă oricărui rezultat. Pe linia de start, în timp ce i se reglează aprinderea, John „Two Heads” Lewis dă interviuri simultan pentru NBC şi CNN. Jamaicanul Bob Foot, care constă în două picioroange, nu e cotat cu prea multe şanse. În afara faptului că nu aude startul, în ultimele curse el nu a reuşit nici măcar să pornească în direcţia corectă. Un favorit cert este însă Nkamba Antonio Wang O’Connolly, atlet creat de Laboratoarele Curie folosindu-se genele celor mai buni sportivi de pe toate continentele, proaspăt medaliat cu aur la CM al Clonelor. Oficialii se asigură şi că senegalezul Inoubliable Pelissier se află la start, pentru că, e lucru cunoscut, campionul african este totalmente invizibil, iar presa de scandal susţine că el a fost de fapt strivit, în timpul festivităţii de deschidere, de tancul în care se afla preşedintele CIO.

Start în proba de 400 metri plat! … iar acum, stimaţi telespectatori, să vedem reluarea. Incredibil, a cîştigat Bob Foot, însă noul record, 4,12731698 secunde, nu va fi omologat pînă cînd Agenţia de Testare nu va analiza în ce măsură apariţia unui al treilea picior în timpul cursei are vreo legătură cu utilizarea de către atlet a unor substanţe interzise.

Fecioara de fier nu a ruginit

“Era ca un locomotiva cu aburi năpustindu-se către tine”. Astfel a descris Bruce Dickinson trupa Iron Maiden, căreia i s-a alăturat în 1981. Astăzi, după 28 de ani de existenţă, muzica formaţiei are acelaşi efect.De la Alexandru cel Mare la soldaţii căzuţi în bătălia de la Passchendaele, ei vorbesc despre glorie, sacrificiu şi moarte. Titlurile multor epopei cinematografice au fost transformate în nume de melodii: “The Evil that Men Do”, “The Loneliness of the Long Distance Runner”, “”Where Eagles Dare”, “The Duellists” sunt doar câteva exemple.

http://www.youtube.com/watch?v=k8x5a3j3ur4

Continue reading →

Cazul Rădoi

Ni se pare că-l ştim de-o viaţă, dar are numai 27 de ani şi este ultimul jucător cu adevărat polivalent din fotbalul nostru. Poate juca fundaş dreapta, fundaş central sau închizător şi în jurul lui s-au construit toate echipele Stelei din ultimii ani.

A rămas cel mai important transfer nerealizat al fotbalului românesc, un fel de drob de sare uitat pe dulap. Vorbele gen „Am un mare fotbalist în echipă, dar nu-l dau decît pe n milioane de euro” au fost o mare eroare, pentru că să declari, înaintea oricărei oferte, un preţ minim ridicat este cea mai sigură cale de a nu vinde. Pe orice piaţă, valorile sînt stabilite după alte principii decît după cele verbale.

Rădoi însuşi şi-a calculat greşit paşii, ca un triplusaltist care, în ciuda valorii, ratează mereu săritura finală. Transformarea într-un simbol, însoţită de un salariu deloc simbolic, a dus la formarea unei plase de siguranţă, iar dezavantajul plasei de siguranţă este că nu te lasă niciodată să-ţi cunoşti adevărata valoare. Ea protejează, dar şi limitează.

Acum cîţiva ani, patronul Stelei spunea că l-ar împrumuta şi gratis, pentru că are încredere în finul său. Dacă oferta milanezilor e adevărată, a sosit momentul faptelor. Pariez mai mult pe un Rădoi ajuns la Inter decît pe un Rădoi rămas la Steaua. Are nevoie doar de două partide jucate pentru a-şi convinge noul antrenor: una pentru a căpăta curaj, a doua pentru a confirma. Şi de lipsa oricăror vorbe inutile de prezentare.

Imposibilul drum al bicicletei

Ieri s-a lansat în Bucureşti „Cicloteque”, primul parc de închiriat biciclete din Capitală, la care se adaugă nouă locuri de parcare special amenajate. Este „puiul” programului Velib, care în Paris a avut un real succes. Acolo, în doar un an, circa 16.000 de biciclete au fost folosite pentru peste 26 milioane de curse, aducând Primăriei 20 de milioane de euro. Graţie acestui program, edilii au mari şanse de a reduce traficul rutier cu 40% până în 2020.

În Bucureşti, proiectul este o iniţiativă a Fundaţiei MaiMultVerde şi a unei bănci. Primăria nu are nicio legătură: implicarea ei s-a sfârşit o dată cu aşezarea pe trotuare a unor culoare, pe care vezi trecând o bicicletă la trei ore. Aici, statutul biciclistului nu e clar precizat. Este el un pieton căruia îi cresc temporar roţi sau conducătorul unui vehicul rutier? Pistele, oricum insuficiente, sunt amenajate pe trotuare, dar toate testele pentru obţinerea permisului de conducere au întrebări însoţite de imagini în care eşti întrebat „cine va pătrunde primul în intersecţie: a. automobilul, b. autobuzul, c. bicicleta?”.

V-o spun din proprie experienţă: ca biciclist, nu-ţi vine să mergi pe trotuar. Dintre cele două forme de nesiguranţă la care te poţi expune, o preferi pe cea în care rişti să fii accidentat decât pe cea în care rişti să accidentezi. Mai degrabă treci cu inima cât un purice pe lângă maşina oprită pe avarii, rugându-te ca şoferul să nu deschidă brusc portiera, decât să te trezeşti pe trotuar cu un copil neatent care-ţi sare în faţă.

Inamicul cel mai mare al biciclistului bucureştean este însă poluarea. Putem legifera cele mai aspre norme antipoluare din lume, cât timp vor exista pe străzi camioane, tractoare şi Dacii din 1983 care aruncă trâmbe de fum cât un combinat chimic, iar nimeni nu le va trage pe dreapta, să verifice nivelul noxelor emise, tot degeaba va fi.

„Cicloteque” oferă deocamdată doar 100 de biciclete şi palide speranţe de mai bine, întrucât aici luptă împotriva unui mod de viaţă. Pentru mulţi bucureşteni, automobilul nu este atât un mijloc de deplasare, cât o vitrină de prezentare a propriei persoane. Aici, eşti ceea ce conduci. Nu veţi găsi o capitală europeană atât de plină de SUV-uri şi de motociclete de mare viteză. Unii se simt împliniţi numai la volanul unui Ford Explorer, iar emulii lui Valentino Rossi doar dacă fac să zbârnâie geamurile unui întreg cartier. În miezul acestui cult, trecerea la bicicletă ar fi privită, în primul rând, ca un eşec personal sau ca o decădere.

Din culisele Olimpiadei

„…Saltelele prăfuite, plasele elastice, sala de gimnastică aproape dărâmată şi bureţii au devenit cei mai buni prieteni ai sportivilor. În ţară nu există decât un singur bazin, la Sibiu, unde în apă convieţuiesc diferite bacterii şi mătasea broaştei, iar trambulina tremură, conştientă parcă de suferinţele celor care păşesc pe ea…”.

Un articol de Mara.

Cine ne reprezintă?

Lupta acestui început de campionat este aceeaşi cu lupta sfîrşitului de campionat. Ediţia trecută, prezentă sau viitoare, nu contează. Nu e o încleştare între bine şi rău, ci, ca într-o junglă, una între cei puternici şi cei slabi. Nu există tabere, ci alianţe fragile pe baza unui interes comun precar, după cum indivizii din unele specii amînă atacarea prăzii pentru a-şi devora colegul de haită rănit. Există, evident, o diferenţă: animalele nu luptă pentru putere, titluri sau bani, ci pentru supravieţuire.

Nu ne putem dezlipi ochii de la această selecţie nenaturală şi, ciudat lucru!, scîrba pe care ar trebui să o simţim e biruită deseori, la cei mai mulţi dintre noi, de un sentiment partinic. E ca la Animal Planet: dacă episodul urmăreşte existenţa unei familii de hiene, tremurăm pentru soarta masculului care se luptă cu un şacal. Dacă însă şacalul este eroul episodului şi a crescut sub ochii noştri, îi ţinem pumnii în încercarea de a sfîrteca hiena. În general, contează cui am apucat să-i donăm afectele noastre.

Mutaţia a izbutit atît de bine, încît începem să bănuim că aşa arată normalul. Ni se spune că puroiul conţine substanţe hrănitoare şi că metastazele sînt dovada unei sănătăţi de fier. Mafiotul pozează în comisar, tartorul-şef îşi coase aripi de înger, purtînd nimbul direct pe corniţe, hoţul oferă recompense, iar maimuţa s-a căţărat în vîrful arborelui genealogic, de unde ţine discursuri despre Dumnezeu. Delirul a ajuns argumentaţie, iar sudalma vorbă de duh. Apogeul jurnalismului TV a devenit capacitatea de a stimula şuvoiul de mizerii, de a aşeza timp de cîteva minute doi adversari în cuşca din sufrageria fiecăruia, aruncînd între ei ciozvîrta unei provocări şi invitînd apoi publicul, cu un surîs complice, să asiste.

Fotbalul românesc nu are nevoie de un moment zero, ci, dimpotrivă, trebuie cu orice preţ să-l depăşească. De mulţi ani stăm pironiţi în blocstart, avînd senzaţia că milioanele de euro care plutesc pe deasupra stadioanelor pot aduce evoluţia. Hipnotizaţi de fluturaşii verzi care curg din cer, ca la o adevărată manea naţională, privim din ce în ce mai puţin către teren, scena adevăraţilor actori. Lucrul cel mai tragic este că această mistificare apare pe toate canalele, cu drepturi de televizare sau ba, în toate ziarele, de profil ori nu, sub titulatura de „sport”.

Aşadar, cine ne reprezintă în domeniul denumit „sport”? Aceşti oameni pe care, 365 de zile pe an, îi vedem la ştirile sportive sau cei care, luni de dimineaţă, au aterizat pe aeroportul din Beijing, la mii de kilometri de noi? Vă rog, nu vă grăbiţi cu răspunsul. Unul sincer e foarte greu de dat.