Este gelozia dovadă de dragoste?
Mai oarbă decât dragostea
de Adrian Georgescu
“Iubirea priveşte prin telescop, gelozia prin microscop”, spunea umoristul Henry Wheeler Shaw. Sunt două sentimente extrem de diferite între ele, deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, gelozia e mai mult o stare. Un individ gelos nu simte, ci îşi construieşte senzaţii, ca un păianjen care îşi ţese la infinit plasa, apoi se încâlceşte, cu o plăcere masochistă, în ea.
Dacă dragostea apropie, gelozia îndepărtează şi ridică stavile. Este o rugină care devorează şi, asemenea ruginei, se hrăneşte din ea însăşi, fiind aproape imposibil de oprit. Îi anulează iubirii cele mai importante însuşiri: libertatea şi încrederea. Este forma celor care nu pot fi propriii lor stăpâni de a-i stăpâni pe ceilalţi. Şi nu de puţine ori, persoana geloasă este cea care are de fapt ceva de ascuns, ea doar proiectând şi amplificând propria trădare.
E o dovadă de iubire? Da, însă a unei iubiri de sine prost exprimate. În toate formele ei, de la copilul care cerşeşte atenţie până la adultul măcinat de această angoasă erotică, reprezintă o formă de şantaj. Ea cere totul, dar nu dă nimic. Distruge fiinţa, însingurând-o, pentru că un om gelos la modul maladiv ori îl va distruge pe cel de lângă el, ori va rămâne doar cu el însuşi.
Anticipând, bănuind şi urmărind, făcând aşadar acţiuni care depind şi se sprijină pe alte acţiuni, gelosul nu va trăi niciodată cu adevărat, întrucât răul cel mai mare al geloziei este că, spre deosebire de dragostea cea oarbă, trăind în ea nu poţi fi niciodată fericit.
Un sentiment firesc
de Elena Georgescu
De cele mai multe ori, gelozia este pusă în relaţie cu ideea de posesiune, cu stimă de sine scăzută sau cu devalorizarea propriei persoane. Gelozia nu poate fi însă delimitată de iubire, ba chiar nu poate exista în absenţa acesteia.
Întrebarea este însă dacă există dragoste fără gelozie. Mulţi spun că adevărata iubire e „dezinteresată” şi termenul însuşi e sugestiv: în ce măsură se referă la generozitate şi în ce măsură maschează lipsa pasiunii, a unei dorinţe adevărate? Evident, există dovezi de iubire mai adecvate sau mai romantice. E posibil ca un om să se simtă iubit de un partener care-i oferă totul, dar care nu prezintă nici o urmă de gelozie? Sau poate fi cineva atât de generos încât să iubească fără să pretindă fidelitate?
De fapt, nu sentimentul în sine este cel care deranjează, ci manifestările lui. Asociem în mod nefiresc geloziei duelul şi aruncarea vitriolului în ochi sau, mai aproape de vremurile noastre, scenele, acuzele şi jignirile. Este ca şi cum am da vina pe gravitaţie pentru prăbuşirea unui avion, nu pe oprirea motoarelor. Gelozia, ca orice sentiment, este normală. Mesajul gelosului către lume este următorul: „ Omul acesta, pe care eu îl iubesc, este unic şi interzis celorlalţi pretendenţi sexuali”. Acesta nu este un mesaj bolnav, ci unul în legea firii. A dori un om numai pentru tine este cu siguranţă in spiritul iubirii. Problemele încep când ne purtăm ca şi cum omul acela ar fi proprietatea noastră. Dar asta nu e gelozie, ci lipsa raţiunii.
Extrafotbal
Asemenea acelor fluturi care trăiesc doar cîteva secunde, medaliaţii olimpici ies din crisalidă, se zbînţuie un pic şi apoi mor. Ciclul se reia după trei ani şi unsprezece luni, cînd noi, entomologii media, redescoperim uimiţi acea specie rară care trăieşte sub nasul nostru. Le urmărim clipele de zbor, după care ne îndreptăm atenţia către molia de şifonier, musca verzuie şi gîndacul de bucătărie şi miraculoasele lor aventuri: frecarea picioruşelor, goana după o bobiţă de zahăr şi depunerea ouălor.
În rolurile principale ale emisiunilor sportive sînt oameni care nu au nici o legătură cu sportul. În cele secundare sînt fotbaliştii, care nu prea apucă să vorbească. „Ceilalţi sportivi” apar pe generic în poziţia peruchierului, a responsabilului cu luminile de pe platou sau a cascadorului. Sînt, dacă au noroc, înaintea buletinului meteo, şi trec repede, pentru că nu e timp.
În 1997, cînd a apărut ProSport, paginile dedicate baschetului, tenisului, handbalului etc. reprezentau o treime din ziar. La început, ele au primit titlul generic de „extrafotbal” – erau definite, mai exact, prin ceea ce nu erau -, apoi pe cel de „alte sporturi”, adică erau şi ele pe-acolo. În prezent, cînd aceste discipline ocupă la un loc, în medie, a douăsprezecea parte dintr-un ziar de sport, cuvîntul care le defineşte este „sporturi”. E ca şi cum ai boteza apa, cartofii, leuşteanul şi morcovii, indiferent unde s-ar găsi, drept „ciorbă”.
Evident, fotbalul este regele sporturilor şi trebuie să primească partea leului. Noi facem însă mai mult de-atît: după ce-i azvîrlim leului toată hrana, îl punem în cuşca animalelor mici, apoi numim asta „piaţă concurenţială” şi „adaptare la cerinţele publicului”. Bineînţeles că un public hrănit mediatic zi de zi cu sînge şi cu jumuleli va deveni depedent de această formă de spectacol.
În ultimul an, unul olimpic, s-a vorbit şi s-a scris mai mult de soţia lui Chivu decît de toate atletele României. Vă reamintesc că după medalia de aur cucerită la judo de Alina Dumitru nimeni nu a explicat ce este un ippon sau un waza-ari, în schimb absolut toate buletinele de ştiri prezentau opinia lui Mircea Sandu despre finală. În fine, a trebuit să moară un personaj interlop ca să auzim la televizor cuvîntul „caiac”, deci vom fi nevoiţi să aşteptăm o înfruntare cu săbii ninja pentru viitoarea ştire de scrimă.
Să cîştigi, la aproape 39 de ani, maratonul olimpic este o performanţă care nu încape în cuvinte, cu atît mai puţin în acele „Cum a fost?” sau „Ce ai simţit, Constantina?”. La următoarele Jocuri, dacă specia rară a campionilor va fi dispărut între timp, ar trebui să ne prezentăm cu Borcea, Becali, Sandu, Marian Iancu şi Porumboiu, promotorii olimpismului modern în România. Ei sînt mereu dispuşi să ne spună cum a fost şi ce-au simţit.
Bănel
Încercaţi să excelaţi în domeniul dumneavoastră, oricare ar fi acela, după ce veţi fi urcat cîteva etaje în fugă pe scări. În unele partide, asta mi se pare diferenţa dintre Nicoliţă şi alţi fotbalişti, că el este acea persoană care nu prinde niciodată loc în lift. E nedrept să-i numeri doar centrările prin spatele porţii şi să-i reduci jocul la o alergare buimacă. Noi asta facem: deseori îl judecăm pe Nicoliţă doar la momentul în care se deschid uşile liftului, iar el apare cu limba scoasă de un cot, sărind ultimele trepte.
La fel s-a întîmplat şi în ceea priveşte drumul lui prin viaţă, în care a pornit cu un important handicap. Ne place ca un tip care pleacă de jos să ajungă sus, dar unui astfel de “self made man” îi negăm dreptul de a avea perioade proaste sau de a-şi cumpăra o maşină scumpă. E ca un contract unilateral: te simpatizăm atîta timp cît faci de toate şi le faci bine.
În ultimii ani, de cîte ori antrenorul – de la Steaua sau de la „naţională” – a dorit o schimbare prin care să întărească atacul, cine a fost înlocuit? De cele mai multe ori, fundaşul dreapta. Era de la sine înţeles că Nicoliţă va alerga cît doi şi va acoperi şi acea zonă.
Ceva interesant s-a petrecut însă în dubla manşă cu Galatasaray. Un alt jucător de travaliu, Toja, a fost integrat în mecanism şi, dacă adăugăm capacitatea de efort a lui Dayro Moreno, constatăm că Steaua a devenit o echipă care, aşa cum se spune în jargonul tehnico-tactic, poate “sta sus”. Spaţiile dintre jucători au scăzut, iar efortul a fost împărţit între mai mulţi.
Cînd nu a mai fost singurul jucător ofensiv care să hărţuiască, să dubleze şi să centreze, Bănel nu a mai părut rudimentar. Ba chiar, după luni de zile în care doar a cărat pianul, a şi cîntat la el.