5 finalişti în prima etapă a concursului Shopix

Avem cinci finalişti în prima etapă a concursului Shopix: Alin, IAD, LAF, luc şi matea82. Pentru proba de baraj, le voi propune aici, dar şi pe mail, celor cinci două date de disputare: fie duminică, 22 iunie, ora 23:45 (la un sfert de oră după terminarea meciului Spania – Italia) fie luni, 23 iunie, ora 11:45 (ziua). După fixarea datei exacte (3 din cei 5 trebuie să o agreeze), în ziua şi la ora stabilită, voi aştepta un sfert de oră, apoi va începe barajul.

Acesta se va disputa ca un quiz cu întrebări din istoria Campionatelor Europene de fotbal. Primul care răspunde corect la o întrebare va primi un punct. Cine va ajunge primul la 3 puncte va primi premiul 1. Dacă, în acel moment, cei clasaţi în topul punctelor imediat sub câştigătorul premiului 1 au acelaşi număr de puncte, ei (şi numai ei) vor răspunde la o întrebare suplimentară, pentru stabilirea câştigătorului premiului 2. Dacă, în acel moment, cei clasaţi în topul punctelor imediat sub câştigătorul premiului 2 au acelaşi număr de puncte, ei (şi numai ei) vor răspunde la o întrebare suplimentară, pentru stabilirea câştigătorului premiului 3.

Vă reamintesc că premiul 1 este o bicicletă magnetică inSPORTline Jupiter,

al doilea un set de echipamente pentru gimnastică aerobică Kettler,

al treilea o minge de fotbal Wilson Reactor.

Apăsând pe “Read more”, puteţi vedea clasamentul.

Continue reading

Roşia

De câţiva ani, roşia participă la un intensiv şi abrupt program de cosmetizare, precum acele cucoane cu pieliţele întinse, de sub care pândeşte falsa promisiune a pungii de silicon. Dacă îţi înfigi dinţii în ea – mă refer la roşie -, nu-ţi va curge o picătură de zeamă pe bărbie şi nu vei întâlni acel strat de răcoare vegetală, ci un fel de gumă de mestecat cu gust de săpun.

În acelaşi timp,  e un aliment care el însuşi a urmat un program de alimentaţie, unul sănătos, bazat pe chimicale. Şi iat-o, asemenea culturiştilor, dezvoltată peste limitele sale fireşti şi închisă în adâncul lor. Nu mai e pătlăgica aia mică şi zemoasă, de încăpeau vreo cinci pe fundul oalei de cântar, acum mai mult de trei nu pot sta alături, căci se înghiontesc cu umerii lor  supradezvoltaţi.

Înainte, taraba cu roşii era un loc al diversităţii, o lume vegetală în miniatură, forme diferite adăpostite sub acelaşi roşu potolit. Lângă una turtită vedeai alta lunguiaţă, apoi una un pic storcită, de parcă era supărată pe vecinele ei, şi alta asimetrică, semănând cu un gogoşar mai mic. Prin crăpăturile lor curgea sucul pământului. Acum, născute din tatăl-eprubetă, moşite de erbicide şi forţate chimic să crească, noile roşii globalizate sunt doar una, un prototip clonat la nesfâşit în toate supermarketurile.

Tomata este, în fond, o specie purificată etnic, în care legile pieţii au făcut selecţia naturală, şi astfel a apărut supratomata. Coaja nu numai că înveleşte produsul, ci este chiar produsul, pentru că  tot ce are mai bun de oferit roşia cu muşchi este imaginea şi faptul că dacă o izbeşti de un perete, rezistă în mod rezonabil. Ai vrea să mai vezi şi ceva pământ pe ea, un mic semn că ar fi născută din ţărână sau că a trecut prin mâna unui ţăran, decât strălucirea aceea tâmpă de legumă-star de cinema, zîmbind egal din lădiţe cu poziţii ordonate, ca în sălile de cinema. Până şi cele cinci frunzuliţe arată ca o meşă atent aranjată cu fixativ în vederea unei şedinţe foto.

Borţoasă ca însăşi abundenţa, dar seacă pe dinăuntru, nu mai miroase ca o legumă, ci poartă cu mândrie lipsa oricărei arome. Satură, dar nu hrăneşte, stârneşte pofta, însă nu satisface, e ieftină, dar nu merită banii. Probabil că următorul pas în evoluţia ei controlată va fi un fel de minge medicinală de culoare ciclamen, umplută cu ipsos.

Franţa e de vină

Din nou marile imperii ale fotbalului ne-au sacrificat pentru a-şi face jocurile murdare. De exemplu, Van Basten a folosit o tactică abjectă: a băgat în teren jucători pe care Piţi nu-i avea în catalogul cu abţibilduri, care nu au avut nici măcar o singură ocazie clară de autogol. Dar nu Olanda e principala vinovată pentru necalificarea României, ci Franţa. Halal vicecampioană mondială, dacă în zece oameni şi fără Ribery nu a fost în stare să facă un prăpădit de egal cu campioana!

Pe ai noştri nu putem da vina, pentru că nu au fost pe teren. Aţi văzut o echipă românească la Berna, în faţa Olandei? Nu. Gîndul unei calificări cu două puncte a fost atît de seducător, încît l-au lăsat pe Lobonţ în poartă şi s-au dus toţi la Zürich, la Franţa – Italia, singurul meci care putea să ne scoată din grupe.

De aia n-am cucerit noi pe nimeni. De exemplu, pe turcii ăia pe care i-am bătut de cîte ori i-am prins, fie în cartea de istorie, fie în filmele lui Sergiu, dar care au dat 3 goluri într-un sfert de oră, şi nu oricui, ci unei echipe a Cehiei care îşi juca şi ea ultima şansă. În faţa unui noian de ocazii, românul se crispează şi face o greşeală capitală: gîndeşte, apoi, ostenit  de efortul depus, se culcă pe-o ureche. „Măria ta, porţile cetăţii sînt deschise, nu e nimeni înăuntru. Ce ordoni?”. „Hmmm, e ceva putred aici, haiducii mei. Aşezaţi tabăra, desfaceţi-vă pacheţelele cu mîncare şi, dacă nu se schimbă nimic într-o oră, ne întoarcem acasă”.

Există totuşi unele dovezi că am fi jucat, dar, sincer, nu le cred. De exemplu, după meci, la emisiunea de analiză a TVR, am văzut un şut periculos al lui Mutu reluat de 19 ori. De-asta îmi place analiza fotbalistică: poţi rămîne cu senzaţia că o echipă inexistentă a atacat în valuri. Şi zău dacă nu la ultima reluare, din cel de-al cincilea unghi, ratarea nu devenise puţin gol.