România de departe

Înaintea meciului cu Franţa, în presă a apărut o fotografie cu militarii Batalionului 151 infanterie “Lupii Negri”, aflaţi în misiune în Irak. Aveau drapele tricolore şi o pînză albă pe care scria, cu litere roşii, galbene şi albastre, “Hai România!”.

Între timp, undeva, la fel de departe de ţară, în Afganistan, un militar român a murit, iar alţi trei au fost răniţi. Fruntaşul Claudiu Marius Covrig ne apare într-o poză – cea tipică, scoasă din dosarul militar şi pusă la dispoziţia presei – privind absent către obiectiv. Probabil că vineri, 13 iunie, la ora 4 dimineaţa a României, cînd a părăsit unitatea pentru a pleca în patrulare pe autostrada Qalat -Kabul, în timp ce scruta împrejurimile din interiorul transportorului amfibiu blindat, mai schimba cîte o vorbă cu camarazii. “Băieţi, ce facem diseară? Batem Italia?”.

Presupun că, datorită acelui straniu spor de patriotism al omului aflat la depărtare de ţară, era relativ optimist. Totuşi, fruntaşul Covrig, a cărui patrulă a fost atacată de insurgenţi, n-a mai apucat meciul.

Da, ştiu că militarii sunt destul de bine plătiţi şi că ei au ales să fie acolo unde se moare. Da, fotbaliştii au foarte mulţi bani, maşini şi femei, uneori se şi droghează, alteori sînt impertinenţi. Şi ce legătură poate fi între unii care-şi riscă viaţa şi unii care îşi pun, cel mult, în pericol gleznele sau viitoarele contracte?

Ei bine, există una. Poate că e singura, dar e importantă. Prin alegerea şi prin munca lor, au ajuns în postura de a ne reprezenta. Şi da, ce bine executăm noi penalty-uri din faţa ecranului, iar mingea fuge mereu la vinclu, şi da, ce peripeţii am avut în armată, cînd vai!, am degerat în vreun post de gardă, însă pentru cei mai mulţi dintre noi, ascuţite spirite critice născute din îmbrăţişarea fotoliului, care iubim naţionala României mai ales cînd cîştigă şi care simţim eventual o strîngere de inimă cînd un sicriu acoperit de tricolor se întoarce în ţară, nu se va cînta niciodată imnul, nici la victorie, nici la egal, nici la jale.

Ziua în care România a arătat cine este

Ieri, echipa naţională ne-a adunat pe toţi din nou în jurul ei.

În 1969, Woody Allen a realizat una dintre capodoperele sale cinematografice, „Ia banii şi fugi!”. Într-una dintre secvenţele filmului, un grup de puşcăriaşi evadaţi se deplasează împreună, legaţi fiind de acelaşi lanţ.

Aşa au jucat croaţii, care, în multe faze din partidele cu Austria şi cu Germania, au dat senzaţia că sînt închegaţi ca nişte zale. Aşa au jucat şi ai noştri, în partida cu Franţa, invitîndu-i pe adversari în zona nisipurilor mişcătoare din faţa careului, aşa au fost şi în partida cu Italia, cînd au stat conectaţi într-o structură invizibilă şi indivizibilă, în faţa unei echipe care nu numai că este campioană mondială, dar a şi jucat foarte bine.

Am luat banii şi, deşi n-am reuşit să evadăm, o vom face marţi. Am avut noroc, am alergat, am ratat un penalty, am suferit, am avut ghinion, am fost avantajaţi de arbitru, am greşit, însă în fiecare moment al acestui meci am onorat acest sport. Au fost secvenţe cînd Lobonţ a sărit ca o pisică după ghem, cînd capul lui Goe a răsărit ca un soare blonziu deasupra azurului italienesc, cînd Contra fugea ca un apucat pe extrema dreaptă, cînd Raţ a demonstrat clasa unui mare jucător. Şi mă întreb ce simţeau cei care folosesc porecla răutăcioasă de „Mirela” la adresa lui Rădoi, cînd jucătorul care s-ar pune şi în faţa trenului dacă acesta ar scăpa pe contraatac era legat cu chingile de targă.

În anumite momente ale meciului, am avut un imbold, şi cred că şi dumneavoastră. Cînd aerul vibra la imnul românesc, cînd mingea se plimba ca un fulger globular prin careul nostru, cînd Mutu a ţîşnit ca un ghepard din spatele lui Zambrotta, dar şi cînd a ratat penalty-ul, cînd după golul italienilor am avut senzaţia că se auzea „Hai România!” nu pe întreg stadionul, ci pe întreg globul, cînd vocea lui Grădinescu fugea mai abitir ca Nicoliţă, am vrut, asemenea copilului acela din reclamă care se strecoară pe teren, să fiu acolo. Şi nici nu mai conta că era bucurie sau tristeţe, şi m-aş fi mulţumit să fiu în tribune, important era doar să fiu printre ai mei.

Pentru readucerea acestui sentiment în inimile noastre trebuie să-i mulţumim echipei naţionale.