Habibou şi-a revenit, dar fotbalul nu se simte bine. Putem răsufla uşuraţi?

O lovitură în gît, un jucător prăbuşit pe teren, transportat apoi la spital în duba unui localnic. Acesta e o secvenţă din fotbalul zilelor noastre, un sport „bărbătesc” care nu se mai poate juca fără spatulă, pipă, balon Ruben şi seringă, dar care se poate lipsi de o ambulanţă pe marginea terenului.

Comportamentul marocanului Rabeh nu e nou pe terenul de fotbal. Faulturi pentru care acum un sfert de veac Gentile era considerat „măcelar” se practică acum în mod curent. Doar arta de a lovi fără a fi văzut şi-a perfecţionat mijloacele de exprimare. Aţi observat, deşi Habibou a fost pocnit de două ori – o dată în aer, a doua oară pe sol, în timp ce a treia tentativă a eşuat, întrucît francezul deja cădea -, nimeni nu a văzut şi jocul a continuat. Fotbalistul care loveşte şi-a perfecţionat tehnica, asemenea omului de ordine care învaţă să bată fără să lase urme.

Un sport de contact are un set de norme, scrise ori nescrise, de care practicanţii ţin cont. Fiind un teren minat, fiecare e un gardian grijuliu al propriilor gesturi, pentru că un singur pas dincolo de graniţă poate aduce accidente grave. Rareori veţi vedea, în rugby, placaje la nivelul gîtului, sau, în hochei, blocarea adversarului la mantinelă cu crosa ridicată. Nu pentru că sînt neregulamentare, ci, în primul rînd, pentru că sînt foarte periculoase. Paradoxal, în aceste sporturi cu adevărat bărbăteşti, rareori se depăşeşte nivelul stabilit de regulament, întrucît jucătorul este protejat chiar de către adversar. Pînă şi momentele de bătaie din hochei au un cod nescris: combatanţii îşi leapădă căştile, crosele şi mănuşile, de-abia apoi se pocesc.

Fotbalul, deşi neasimilat ca sport de contact, nu are asemenea norme. Coturile în gît sau în figură au înlocuit tragerea de tricou a adversarului scăpat singur către poartă, gest vizibil, nesportiv, neregulamentar, ce nu prezintă riscuri de vătămare, dar care atrage eliminarea. Săritura la cap în timpul căreia braţele nu caută doar să păstreze echilibrul corpului, ci se proptesc în figura sau gîtul adversarului, atacul prin alunecare cu talpa ridicată, care poate prinde în pîrghie piciorul, săritura cu un picior ridicat a portarului la un balon înalt, aplecarea sub un jucător aflat în săritură, astfel încît acesta să cadă direct în cap, acestea sînt metodele perverse prin care ai şansa de a scăpa nepedepsit.

Marc Vivien Foe, Mişa Klein, Cătălin Hîldan, Ştefan Vrăbioru, Antonio Puerta, Miklos Feher. Nici nu mai au importanţă motivele deceselor, că au fost substanţe interzise, lovituri recepţionate ori deficienţe din naştere, ci că aceşti oameni au murit de tineri pe un teren de fotbal, că s-au surpat sub ochii nedumeriţi ai celorlalţi şi, în ciuda spatulelor, baloanelor, tuburilor şi a defibrilatoarelor, ei nu s-au mai ridicat niciodată.

Meciul Steaua – Levski nu a mai fost reluat, dar fotbalul se va relua. A fost doar o sperietură. Habibou se simte bine, a mai rămas 48 de ore în spital pentru ca medicii să se asigure că se află „în afara oricărui pericol”. Nici un fotbalist nu este însă „în afara oricărui pericol”.

Cuvintele comentatorilor de la sport.ro, atunci cînd nedumerirea a început să se transforme în teamă, sînt foarte sugestive: „Cei din echipa medicală încearcă, folosind ustensilele din trusa de prim-ajutor, să-i ofere şansa lui Habibou de a respira”. Pentru că ăsta e adevărul, dragi prieteni: fotbalul a devenit o activitate în urma căreia şansa de a respira se poate pierde, temporar sau definitiv.